Adi Cristi
Adi Cristi

UN DAT DE TRĂIT ȘI NICIDECUM DE MURIT

 

Adi Cristi

Adi Cristi

Am intrat în luna frunzelor ruginii. E o stare gravă de poezie de jur împrejurul nostru. De regulă, poezia sensibilizează specia umană, găsită a fi ”o trestie gânditoare”. Blaise Pascal, matematicianul, fizicianul, scriitorul, filosoful, misticul şi catolicul ne spune: “Omul nu este decât o trestie, cea mai fragilă din natură: dar este o trestie gânditoare. Nu este nevoie ca universul întreg să se înverşuneze împotriva lui pentru a-l zdrobi. Un abur, o picătură de apă sunt de ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar dacă universul întreg l-ar zdrobi, omul tot ar fi mai nobil decât cel care-l ucide…”

Octombrie vine în fața noastră și desenează acest portret în care fiecare ne regăsim parte din sufletul nostru trădându-ne emoția și, nu în ultimul rând, capacitatea de a visa, de a investi speranța cu credibilitatea zilei spre care mergem. Am început să conștientizăm faptul că nu putem decât să facem pași înainte, fără a avea siguranța că mergem pe drumul cel bun, drum care trebuie să coincidă cu calea cea dreaptă. Viața de zi cu zi ne-a demonstrat că nu totdeauna drumul cel bun cuprinde în sinele lui și calea cea dreaptă. Nu tot timpul a face bine cuiva înseamnă și binele acelei persoane. Nu poți ajuta pe cineva să traverseze strada, obligându-l să o facă!

Toamna de octombrie este luna în care Natura se află în plin examen de rod și culoare, de strălucire și oboseală, de cântec și murmur, astfel încât trecătorul pe străzi sau direct pe câmpie încearcă să-și descopere umbra cu care să povestească despre viață și moarte, despre noapte și zi, despre tăcere și strigăt. Într-o astfel de stare nu mai contează ce se întâmplă pe scena politică a țării sau în piețele publice ale orașelor. Oamenii au această capacitate de a se retrage o lună pe an în singurătatea lor, chiar în momentul în care răceala nopților ne adună mai mult unul lângă celălalt, modelându-ne forme ciudate de împreunări de trupuri și de suflete, de parcă Natura însăși are nevoie de aceste șoapte, atunci când povestea încearcă să vorbească despre noi, despre cei are colorează lumea, despre cei care o pun în mișcare între posibil și imposibil, între firesc și nefiresc.

Octombrie ne aduce aminte de sensibilitatea vântului răscolitor de nouri, de ploi trecute prin sita măruntă, pe acolo pe unde se mai cerne și zahărul pudră sau lacrimile strugurilor preschimbați în mustul dătător de vinuri nemuritoare. E luna în care recolta are ziua ei, explozia rodului împlinit, bogat în culoare, arome, carnație. Este luna în care linia trasă susține întregul an pe vârfuri, cum doar un fachir mai este în stare să țină pe vârful cuiului întreaga răsuflare a asistenței, lăsată cu răsuflarea tăiată. Din profunzimile lui octombrie încep să se arate iernile sălbatice, agresive, fără însă a ne marca decât la nivelul unei docile amenințări, a unui avertisment pe care noi încercăm să-l memorăm, să ținem cont de el, fără însă a avea certitudinea întâmplărilor galactice.

Poate de aceea luna octombrie nu pare a fi o lună fericită pentru a comunica în exteriorul nostru. Poate de aceea în octombrie stăm baricadați în sinele nostru, rememorând cele nouă luni parcurse până aici cu intenția de ierarhizare a faptelor și mai ales a așteptărilor noastre.

Și, totuși, într-o astfel de lună, viața merge înainte cu toate scenariile aflate în desfășurare, în toate spațiile afectate de curgerea implacabilă a timpului.  Și în octombrie se moare și în octombrie se fură și în octombrie se iubeşte și în octombrie se trădează.

O lună în care pedeapsa are mirosul florilor de toamnă, a florilor obosite de viață, colorate cu profunzimea bătrânului înțelept de nuanțe estompate, în care strălucirea a fost preschimbată în matul lucrurilor așezate, dospite…

”Cad merele ca sânii femeilor iubite / din avioane noaptea se-aruncă disperată / Se caută lumina cu bețe de chibrituri / străzile poartă toamna de umeri ca pe-o față. // Atâta Soare-a curs în sferele cărnoase / încât pe cer rămâne o umbră de lumină / Octombrie se aude pocnind cețos din oase. / Ciorchinii râd în teascuri de moartea lor sublimă”

Octombrie, o lună din cele douăsprezece, ca un apostol care a încercat să ducă în lume nevoia de iubire ca o taină, dar mai ales ca o soartă, pe care omul se vede convins să și-o asume așa cum mai este asumată viața însăși de cei care sunt convinși că viața este un dat de trăit și nicidecum de murit.