24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Încercam ieri să stabilim necesarele vinovății pentru ceea ce se întâmplă acum în țară. Pentru acest lucru nu trebuie să părăsim spațiul politic, ci din contra, trebuie să pătrundem în culisele acestuia, acolo unde strada a descoperit cel mai infect focar al puterii alterate. Dacă termenii asociați emană un miros pestilențial puternic ar fi trebuit ca acesta să fie un prim semnal de alarmă, o prim barieră în fața căreia ar fi fost necesară oprirea, după îndemnul ”Pe aici nu se trece”. Dar, se pare că, această presemnalizare din fața pericolului iminent a fost una similară cu aceea practicată în mijlocul străzilor, de firmele de intervenții, astfel încât, nu a mai existat pentru nimeni factorul surpriză, în momentul în care ne-am trezit din nou cu toții în groapă. România este din nou în groapă. Leul a început brutal să se devalorizeze, devenind în astfel de condiții de instabilitate politică cel mai fidel instrument de măsurat reacția complexă a nervului societății. Se pare că stăm bine cu ceea ce definim a fi reflexul financiar față de întâmplarea zilei. Reacționăm la modul sănătos, chiar dacă, pe fond, nu avem cum să fim sănătoși. Această nouă contractare a leului pune în valoare atitudinea declarată a UNPR, prin glasul liderului acestui partid, Gabriel Oprea, de a susține desemnarea președintelui pentru funcția de premier, chiar dacă prin această atitudine au pus capăt alianței de guvernare la care a fost parte timp de trei ani, alături de PSD și ALDE. Dacă ar fi să dăm crezare ui Liviu Dragnea acesta, în momentul în care a anunțat propunerea PSD pentru funcția de prim ministru, a subliniat că toți lideri alianței politice de guvernare au agreat-o, inclusiv UNPR. Sigur, intrăm deja pe teritoriul sofismelor, dacă invocăm ”înțelegerea” lui Gabriel Oprea de a rămâne lângă PSD atâta timp cât Victor Ponta va fi prim ministru. O astfel de înțelegere i-ar fi impus vice premierului Gabriel Oprea ca, în momentul în care Victor Ponta și-a dat demisia, să își anunțe părăsirea alianței de guvernare, uzând de înțelegerea enunțată mai sus. UNPR a rămas pe poziții până când a decis să se declare a fi partidul președintelui, prin atitudinea explicită ”de a-l asculta” pe Klaus Iohannis ”în toate cele ce sunt și mâine vor râde sub Soare”, atâta timp cât placa cu securitatea națională a fost dată la turație maximă.
Suntem în continuare predispuși marilor trădări, evident după principiul: ”să ne fie nou bine și, dacă se poate, dacă mai încape cineva, și celor de pe lângă noi”. Nu intenționez să declanșez alte orgolii și vanități, prin inducerea în subtext a viermuielii interesului personal, atât în cazul lui Liviu Dragnea (cel care la sfârșitul acestei luni va afla dacă va face sau nu pușcărie) , cât și a lui Gabriel Oprea (prins în ofsaid cu coloanele oficiale).
Cred că imediatele asocieri ale motivațiilor gesturilor politice (ale celor doi lideri) cu o cerere de clemență sau de ”îndurare” față de ceea ce au decis judecătorii, respectiv procurorii, într-o Justiție anchilozată în reflexe de poliție politică (cel puțin nivelul percepției populare), construiesc un tablou gelatinos al realității imediate și concrete, opunând clasei politice strigătele furioase ale străzii. Furia străzii nu poate fi decontată decât prin intermediul președintelui Klaus Iohannis, care se vede pus în situația de a fi intermediarul salvator, cel care, prin vizitele sale în Piața Universității, încearcă să transmită mesaje monosilabice, greu de înțeles, în contextul doleanțelor străzii, de genul: ”Fără partide politice”, la care K.I. replică: ”Fără… nu se poate!”
Din nou sunt vremuri tulbure, din nou suntem puși în situația de a ne întreba: ”Dar noi în ce fel de țară trăim?” – fără a mai aștepta și răspunsul care, și de această dată, nu va face altceva decât să ne amețească, să ne risipească orice speranță credibilă și, în același timp, productivă. Rămânem cu toții la ferestre, privind înspre cursul de schimb, măsurându-ne șansa de a ne păstra poziția verticală, de a mai face un pas înainte, de a privi în ochi realitatea, poate, poate vom reuși să observăm acea luminiță de la capătul tunelului, care tot apare și dispare, la fiecare clipit din pleoape.
