FANTOȘELE EXPERIMENTULUI

Adi Cristi

Încerc să mă desprind de starea aceasta încordată, care pur și simplu ne pune la pământ cu aceeași mișcare cu care călcâiul asuprește aorta nefericitului. Putem spune că, suntem o țară plină ochi de nefericiți, astfel încât, spațiul României să fie cotropit de forța dureroasă a nefericirii. De ce să fim nefericiți? Cine să ne creadă pe cuvânt că starea noastră este în general lamentabilă, fără ca mare parte dintre noi să se lamenteze? De fapt, cred că aici se află cheia de boltă a întregului nostru destin. Suferim fără ca să ne lamentăm. Suferim cu o pretinsă demnitate care ne face eroi dedați sacrificiului, pe piedestalul anonimatului asumat. Și ce dacă sufăr eu. E problema mea, din care nu doresc să fac un caz de presă, nu doresc să o supun dezbaterii. Chiar dacă pe fond astfel de destine tragice l-ar putea interesa pe aproapele nostru, chiar și sub formă de material didactic, nu există nici măcar un răspund direct la o asemenea provocare. Nefericirea trage după ea suferința, cum un cal mai poate să tragă un atelaj, fără însă a-și asuma drumul, direcția, calea ce ar putea fi și calea cea dreaptă. Din nou îmi revine în minte această alegere care, la urma urmei, ne aparține nouă, fiecăruia în parte, după credință, iscusință, interes.

Plecând de la această imagine de ansamblu al felului nostru de a fi, putem să ne luăm în serios doar atunci când constatăm că de fapt noi facem parte din secvența celor care iau decizii în numele nostru, a celor pe care noi i-am trimis acolo sus, să ne conducă, dar mai ales să ne reprezinte. Este ca și cum fiecare dintre noi ar trebui să înțeleagă și să se comporte ca atare, astfel încât, ceea ce urmează să facem trebuie făcut ca și cum am face-o pentru noi, cu aceeași dragoste, seriozitate, pricepere, așa cum reușim fiecare în parte să ne construim casa, familia, moartea.

Există o stare de șoc, de neînțelegere, de lipsă de acomodare între cele două dimensiuni. Dimensiunea privată și dimensiunea socială. Chiar dacă s-a crezut că de la privat la social, de la personal la comunitar este o simplă operațiune de mărire a interesului, importanței, dar și a responsabilității.  Viața de zi cu zi ne-a arătat că nu este chiar așa. Modificările sunt mult mai profunde și mult mai cuprinzătoare. De la particular la general nu se ajunge printr-o simplă însumare sau înmulțire. Factori (aparent aleatori) vin și perturbă drumul linear, transformându-l într-o adevărată mișcare browniană, astfel încât, așteptările, de cele mai multe ori, se transformă, ”la capătul tunelului”, în cu totul alte produse sociale, ale căror efecte sunt în defavoarea celui care așteaptă schimbarea în bine și are neșansa de a se întâlni cu acel mai rău decât i-a fost înainte.

Nefericirea se instituie astfel în starea ce a cuprins deznădejdea unui popor aflat la limita încercărilor de a crede pentru a fi credibil, de a iubi pentru a salva iubirea de la nedreaptă și ineficientă părăsire, izolare, ignorare, nepăsare. În nepăsare ne îngropăm toate speranțele de la care nu mai avem nici o șansă de a ne purta gândul spre redescoperire, reformare a stării de bine, chiar și numai din amintirile de altădată, amintiri falsificate de iluzia că ”înainte a fost mai bine”. Astfel de iluzii, sub formă de monștri, ne atacă și ne sfâșie șansa noastră, fie ea și ultima, de a apropia de normalitatea care nu neapărat ar trebui cu titlul de obligativitate, să ne conțină. Așa cum, pentru orice funcție publică este nevoie de un concurs, de o competiție raportată doar sistemului axiologic, și pentru autoevaluarea fiecăruia este necesară rigoarea unei analize în care ambițiile și mai ales vanitățile nu au ce căuta, mai ales în direcția îndemnului: ”totul pentru mine, totul pentru victorie”! Cu cât vom reuși să ne detașăm de câștigul cu orice preț, cu cât vom miza pe valoare mai mult decât pe șmecherie și atingerea interesului personal cu orice preț, cu atât mai mult vom reuși să dăm comunității măsura faptelor noastre, necesare prin prisma plusului de valoare adus în interesul societății în care trăim.

Încerc să mă desprind de starea aceasta încordată, care pur și simplu ne pune la pământ cu aceeași mișcare cu care călcâiul asuprește aorta nefericitului. Putem spune că, suntem o țară plină ochi de nefericiți, astfel încât, spațiul României să fie cotropit de forța dureroasă a nefericirii. De ce să fim nefericiți? Cine să ne creadă pe cuvânt că starea noastră este în general lamentabilă, fără ca mare parte dintre noi să se lamenteze? De fapt, cred că aici se află cheia de boltă a întregului nostru destin. Suferim fără ca să ne lamentăm. Suferim cu o pretinsă demnitate care ne face eroi dedați sacrificiului, pe piedestalul anonimatului asumat.

Suntem gata oricând să ne tragem singuri un șut în fund, pentru a face pasul înainte, care să ne repună pe drumul cel bun! Fiecare dintre cei care au greșit față de noi, față de ei, recunosc că au drumul lor, indiferent de sancțiunea pe care și-o asumă sau o ignoră. Drumul lor poate fi unul adevărat, așa cum și noi suntem puși în situația de a constata că suntem considerați fantoșele experimentului.