FĂ CE SPUNE POPA, NU CE FACE POPA

Adi Cristi

Suntem blocați în durere. După sfârșitul de octombrie cu miros irespirabil de crematoriu, degringolada continuă să ne țină de mână, cu vădita intenție de a traversa cu noi strada dinspre România fiecăruia înspre România reală. Suntem dezorientați, descumpăniți, trăind sentimentul abandonului, părăsirii, accentuând absența ”de la locul faptei” a unui ales de Dumnezeu să-l reprezinte în astă lume. Suntem puși din nou în situația de a ne întreba: ”Dar noi cu cine mergem înainte?” – dacă ”înainte” nu înseamnă, de fapt, înapoi, înspre marea schismă, când ne-am declinat alegerea între ortodoxie și catolicism? Preoții din Dealul Patriarhiei au rămas să se roage în lăcașurile lor, în timp ce catolicii au ajuns la locul dezastrului, înălțând rugăciuni înspre Dumnezeu, invocând iertarea celor care au greșit cu voie sau fără de voie. Au făcut din  nou un pas mai aproape de cel al cărui intermediar se recomandă a fi în fața lui Dumnezeu.

Nu vorbim despre vinovați și despre vinovății. Deja procurorii și-au intrat în pâine și cu siguranță că vor descâlci și aceste ițe. Încercăm astăzi să ne apropiem de ”cele sfinte”. De relația dintre creștin și prelat. Te trezești cu Mărioara Hărăbor, de exemplu, actriță de profesie, care încearcă să acopere o lipsă vizibilă, o lipsă de prezență a celor care ar fi trebuit să ajungă la locul dezastrului înaintea pompierilor, înaintea Poliției, pentru că acolo erau oameni care mureau în direct, singuri, părăsiți de ultima lor legătură cu viața de aici, de prima lor înfățișare în viața de apoi, doar pentru că ea, diva, poate să invoce o legătură de familie cu Biserica.

Asemenea gestului simplu și creștinesc al preotului catolic, într-o țară declarată a fi, într-un covârșitor procent, ortodoxă, ar fi trebuit să fie prezent la ”Colectiv” un impresionat sobor de preoți, în frunte cu Prea Fericitul Patriarh Daniel, înălțând rugăciuni înspre Domnul Nostru Dumnezeu, rugăciuni la fel de fierbinți cum a fost rugul ce a dus în neființă zeci de suflete nevinovate, zeci de trupuri carbonizate, cum doar în Uzina Morții se mai putea vorbi. Nu trebuie să ne ascundem după veșmintele sfinte, nu trebuie să invocăm spațiul bisericii, atâta timp cât viața cere prea sfințiilor lor prezența, la fel de numeroasă, în colectivitate, acolo unde viața îi cheamă, așa cum și la slujbe bisericile sunt arhipline.

Ar fi fost semnificativă  o slujbă ”la fața locului”. Acolo unde încă se mai afla aburul sufletelor celor care s-au sfârșit într-o conjunctură nefericită, impardonabilă. O simplă rugăciune rostită de preot ar fi fost necesară acolo unde oamenii simplii, cu dragoste de Dumnezeu, au venit cu zecile de mii și au aprins o lumânare, au depus o floare. A fost și președintele țării, au fost și ambasadorii țărilor străine la București, dar a lipsit un simplu preot ortodox, care, asemenea preotului catolic, ar fi trebuit să facă semnul crucii, invocând iertarea, deasupra spațiului transformat, în apropierea miezului de noapte, în iadul de pe pământ.

Din 30 octombrie 2015, ora 22.30 parcă nu a mai trecut nici o secundă. Timpul a fost zidit în strigătele disperate ale celor aprinși de flăcările ce cădeau necontenit din tavanul hardughiei. Panica și spaima întețeau moartea, cum doar un băț strecurat printre gratiile unei cuști reușea să întețească urletul fiarei.

De atunci se dă o luptă pe viață și pe moarte… cu moartea. Cei mai mulți rezistă până când, în cele din urmă, încep ”să moară puțin”, chiar dacă, spunea o copilă medicului de la SMURD: ”Nu mă lăsați să mor, mi-e frică de moarte!”

Au trecut deja câteva zile de la primul strigăt ”Mi-e frică de moarte!” Încă se mai aprind lumânări, încă se mai opresc oamenii la locul tragediei, pentru a depune o floare, pentru a rosti o rugăciune, așa stingheră și improvizată, dar de bună credință, în timp ce preoții noștri îmbuibați continuă să strige, din lăcașurile bisericeșt, că ”rugăciunile nu au efect decât dacă sunt făcute în locuri sfinte” (sic!). Atunci, când preoții merg la căpătâiul muribundului, pentru a-i da ultima împărtășanie, tot e vorba despre ”locuri sfinte”? Rușine pentru cei despre care se spune, pe drept sau pe  nedrept, că ”iau și de pe viu și de pe mort”. La ”Colectiv” s-a produs o nouă schismă, de această dată în sufletul credinciosului. Păcat că imensa Catedrală a Neamului riscă să rămână strălucitoare prin măreția ei, dar lipsită de conținutul pe care Dumnezeu l-a transmis prin har preoților, cu îndemnul ”iubește-ți aproapele!” Chiar și pe cel care se află în zbaterea morții, încercăm noi să le aducem aminte sfinților părinți, rămași, mulți dintre ei, la stadiul îndemnului: ”Fă ce spune popa, nu ce face popa”!