24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
O remarcă, pe cât de tulburătoare pe atât de duhovnicească, poate fi considerată afirmația Papei Francisc în recenta apariție editorială „Numele lui Dumnezeu este milă”, publicată la 21 de edituri din 86 de țări și semnată de Jorge Bergoglio, numele civil al Papei: „Papa este un om care are nevoie de mila lui Dumnezeu”. Dezarmantă și, în același timp, plină de profunzimi greu de imaginat afirmația vine să-i ofere Pontifului șansa unor meditații greu de egalat, strălucitoare și, în același timp, surprinzătoare, specifice marilor gânditori care reușesc să simplifice rațiunea până la fireasca rostire a realității imediate.
„Am fost întotdeauna foarte atașat de ei, doar pentru că sunt conștient că eu trebuie să fiu un păcătos. De fiecare dată când am trecut pragul unei închisori, m-am întrebat întotdeauna: de ce ei și nu eu? Ar trebui să fiu aici, aș merita să fiu aici. Căderile lor ar fi putut fi ale mele, nu mă simt mai bun decât cei care se află în fața mea”, explică el, în această vastă și gravă reflecție asupra iertării pe care Dumnezeu o acordă oamenilor, tema centrală a Jubileului Milostivirii lansat la 8 decembrie. Papa afirmă că a simțit el însuși că „rușinea este un har: atunci când simțim mila lui Dumnezeu, suntem rușinați de noi înșine. În ciuda vieții noastre trăite în suferință și păcat, Dumnezeu ne rămâne credincios și ne ridică”.
Pentru Jorge Bergoglio, această rușine a celui care recunoaște că drumul pe care l-a ales este greșit înseamnă că el nu poate cădea în tentația de a obosi să ceară iertare și de a ajunge să creadă că nu ar trebui să o mai facă.
O astfel de reflecție nu poate să nască decât o următoare reflecție, cu profunzimi similare, căci simplitatea gândirii în acest diapazon este lesne de înțeles, de crezut și mai ales de urmat, indiferent de cine este cel care reușește să ajungă la acest numitor comun al comunicării pe teritoriu sincerității, al mântuirii prin milostivire.
Aroganța conducătorilor este mult mai periculoasă decât înfumurarea personală a neînțeleșilor, a inadaptaților, a celor care nu și-au găsit calea pentru că se simt incomodați de mulțime.
Papa Francisc și-a dat seama că el nu poate fi deasupra pușcăriașului, chiar și numai pentru că greșeala este cea care l-a ocolit, care a ratat întâlnirea, alegând un alt păcătos, așa cum și moartea are dreptul de a alege în nume propriu. Papa recunoaște că rușinea nu are cum să ne despartă de bunul simț ce ține locul sistemului axiologic acolo unde măsurarea valorii nu este credibilă.
Avem nevoie de pocăință, dar nu doar pentru a invoca iertarea, dar nu doar pentru a conștientiza greșeala, cât mai ales pentru a fi chemați în fața lui Dumnezeu, pentru a nu rata întâlnirea cu noi înșine, ocazie cu care avem șansa de a ne cunoaște singuri. Acest tip de cunoaştere este cel mai direct exercițiu de respirație, care ne oferă șansa de a ne reanima singuri, noi și dorința noastră de a trăi în bucurie și iubire.
Papa, conducătorul romano-catolicilor din lume, cel de neatins înainte de Dumnezeu, este păcătosul care se apropie cu smerenie de cel căzut în greșeală și pedepsit de legile omenirii la privațiune de libertate, la ani de pușcărie.
Conducătorii noștri politici nu se dau jos din pat dacă nu aud corul slugărniciei cum îi urează să aibă o zi bună, frumoasă, rodnică și mai ales pe înțelesul lor. Cu cât perenitatea în funcție este mai îndoielnică, mai nesigură, cu atât pretenția lor de a fi Zeus, Cel de Neatins, este mai violentă, mai agresivă, ce nu suportă nici un comentariu, nici un compromis.
În toți cei 25 de ani, care au trecut peste noi în numele democrației, nici un regim sau nici o guvernare nu a avut, pasager chiar, o astfel de atitudine în urma căreia conducătorul să fie în stare să aibă inițiativa ”spălării picioarelor” cu umilința dătătoare de smerenie, celor pe care îi cheamă la el de regulă să le dea ordine și sarcini de serviciu.
Apropierea firească de gestul recognoscibil în spațiul papal, dar greu de imaginat în spațiul laic, se poate face doar după acumularea unor experienţe de viață măsurabile în sute de ani și nu poate fi importat asemenea noile tehnologii sau ultimelor modele din producția de autoturisme.
Spiritul ține mai mult de metafizică decât de fizică. Chiar dacă are o altfel de desfășurare și dezvoltare nu poate să facă abstracție de matricea creierului uman, pe care încearcă să-l limpezească, să-l facă mult mai credibil prin înțelepciune, prin calitate și mai puțin prin cantitatea de bani strânsă în conturi credibile sau incredibile, de exemplu.
Mai sunt și sanctitățile bune la ceva, nu doar la rugăciuni și la intermedierea noastră cu Dumnezeu. Ne dau astfel de semne de simplitate, din categoria celui mai bun raport dintre preț și calitatea produsului, când cei doi termeni țin de viață și de moarte.
