ÎNTRE LEGE ȘI ILEGALITATE

Fără menajamente intrăm în linia dreaptă a prezentării competitorilor anului electoral 2016.  Vorbeam despre două realități paralele, una a clasei politice și cealaltă a electoratului, de regulă bruiată sau ajutată de glasul străzii, această firimitură activă, vocală și agresivă a ei.

La ordinea zilei putem distinge dezmorțirea celor două realități și ocuparea pozițiilor strategie pentru fiecare în parte. Astfel, clasa politică începe să se poziționeze deja în tranșeele unei campanii electorale ce se pregătește a fi agresivă și neîndurătoare cu tot ce mișcă de jur împrejurul candidaților, în timp ce electoratul nu ezită să-și facă inventarul pe față al cartonașelor roșii pe care este decis să le arate celui care mizează mai mult pe strigăte, dansuri din buric și celelalte zâmbete multicolore, păstrate de mai bine de un sfert de veac în magazia de recuzite a partidelor, cum altădată erau păstrate materialele de propagandă necesare cu diferite ocazii festive să prezinte entuziasmul și bucuria întregului popor față de conducătorii mult iubiți. Astăzi nu mai avem nevoie de pânză, de steaguri, de tablouri, de lozinci mobilizatoare, astăzi ne sunt suficiente mesajele încurajatoare, prin care ”soluțiile miraculoase” promise devin perlele strălucitoare, produse nealterate a lipsei de neuroni, întâlnită în ultimul timp pe scena politică a țării.

Începem cu scoaterea huselor de pe tradiționalul arsenal al unei campanii electorale în care obiectivul principal este distrugerea adversarului politic, personaj care, în condițiile unei campanii electorale pragmatice, trebuie să capete alonja dușmanului politic, astfel încât toate abaterile de la morală și de la etica competiției să fie motivate, chiar și de livresca provocare ”la război, ca la război!” .

Dacă de partea electoratului există un entuziasm debordant, multiplicat de glasul străzii (cel care acționează sub formă de asmuțire a câinilor  răi asupra turmei dezorientate de politicieni), de partea clasei politice nu reușim să identificăm decât spaimă și degringoladă, lovituri aleatoare lăsate să izbească toate direcțiile, în eventuala atingere a dușmanului politic de moarte.

Politicienii sunt prinși între ciocan și nicovală, între problemele interne de organizare și, mai ales, de pierdere masivă a capacității liderilor consacrați de a mai reprezenta partidul (din motive, de regulă, de ”DNA”). Astfel, PSD se vede în continuare a fi cel mai mare partid politic din România, dar care, după manifestările în mare parte neînțelese ale lui Victor Ponta, devine un ”partid cu picioarele de lut”, împotriva căruia șacalii de pe scena politică încep să se adune și să atace în haite, chiar dacă, până mai ieri, nefericitele animale au fost hrănite cu lapte de PSD. Mă gândesc în această alegorie la UNPR, ALDE și chiar partea din PNL, dacă s-ar extrage PDL-ul infestat de jocurile staliniste, ale celui care a fost Traian Băsescu, în timpul mandatelor sale de președinte al României. Acum, când este necesară o alianță majoritară în Parlamentul României, cu ajutorul căreia să nu se derapeze înspre iminenta dictatură de dreapta, gesturile necontrolate ale Alinei Gorghiu țin mai mult de o întoarcere în timp, în zona anului 1992, an în care fiecare striga pentru sine, gândind că dacă glasul său se va auzi cel mai tare, el va fi glasul care propovăduiește adevărul.

Astăzi, scena politică românească este fărâmiţată mai mult ca niciodată, parcă. Cioburile au fost mărunțite într-atât încât o eventuală reconstituire să nu fie posibile, atâta timp cât DNA a devenit un jucător activ pe această scenă, având posibilitatea de a și arbitra meciul în același timp. Faptul că Gabriel Oprea, liderul UNPR, a fost dat pe mâna procurorilor pentru abuz în serviciu, cu ajutorul colegilor săi parlamentari, care au votat începere urmăririi penale, șubrezește și mai mult o eventuală recompunere a majorității PSD-UNPR-ALDE, majoritate care ar fi necesară pentru a stopa atacurile sub centură ale foștilor lor parteneri de guvernare, ascunși astăzi într-un inexpresiv partid (PNL) care nu este nici struț și nici cămilă. Procurorii continuă să fie impasibili și să-și facă treaba până la capăt, chiar dacă ”treaba lor” poate fi interpretată ca un amestec grosolan în treburile unei alte puteri a statului de drept (executivă), la fel de independentă ca puterea judecătorească și cea legislativă.

Rămânem în miezul fierbinte al întâmplărilor, pendulând între lege și ilegalitate. Oare până când?