DIN ATENTATE ÎN ATENTATE

Căldură mare. Și în exterior și în interior. Zăpușeala de afară are un corespondent pe măsură cu ceea ce se întâmplă în culisele cancelariilor lumii. Un ocean de șușoteli, de strigăte sau chiar de tăceri complice vin să ne invite în piețele publice, dar nu pentru a căsca gura, ci mai ales pentru a ne revolta, pentru a scoate din noi furia și dezacordul față de tot ceea ce se întâmplă cu noi și cu teroriștii, cu noi și cu turcii, cu noi și cu americanii, cu noi și cu nemții, cu noi și cu francezii, cu noi și cu grecii…

Peste toate aceste dezacorduri se așează ca o glazură, problema migranților, atât de otrăvită de infiltrarea teroriștilor printre ei, a acelor ”lupi singuratici”, care au produs (de când doamna Angela Merkel i-a chemat să vină în Europa) peste 300 de atacuri teroriste. Și, totuși, nu aceștia au fost principalii artizani ai morții sosită pe nepusă masă, cât mai ales teroriștii musulmani, de cetățenie franceză, germană, engleză…Acestea sunt bombele  cu efect întârziat, care nu pot fi depistate, care nu pot fi neutralizate decât post-factum, atunci când nu ne rămâne să aflăm dacă teroristul ucis, evident de ”forțele de ordine ale statelor atacate”, a fost un cetățean francez, german sau englez, de naționalitate siriană, iraniană, tunisiană…În urma gesturilor lor, intraductibile în limba păcii și a bunei înțelegeri, rămân mormane de victime nevinovate, transformate de nefericita întâmplare în eroi naționali, pentru care drapelele țărilor sunt coborâte în bernă, iar la funeraliile lor președinții țărilor, astfel afectate, transmit în direct condoleanțe familiilor îndoliate, amintind printre șoapte că defunctul va fi păstrat în memoria poporului asemenea unui erou, care prin jertfa sa a contribuit la o viață mai bună, mai sigură și mai pe înțelesul tuturor, inclusiv al celor care au ucis nu anume pe cineva, ci suflete nevinovate de oameni, totuși semeni de-ai săi.

Să fie încrâncenarea chiar atât de mare? Să fim arși și pustiiți de o sete de răzbunare greu de motivat? Să fie moartea o monedă de schimb pentru toate aceste nebunii ale timpului prezent?

Să nu mai avem încredere în noi, în cel de lângă noi, în valorile reale ale timpurilor trecute, pe care scurgerea anilor nu le-au clintit din loc? Să fugim într-atât de modelele care ar fi trebuit să ne țină pe loc, să ne dezvolte simțul realității, astfel încât să devenim, la rândul nostru, modele pentru cei care ne vor urma, să ne asigurăm o continuitate firească înspre din ce în ce mai iluzoriu ”mai bine”.

Există o spaimă bine motivată, prin care suntem obligați să constatăm că nu mai avem nici un Dumnezeu! De fapt, mai corect spus, nu mai avem Dumnezeu, atâta timp cât, Acesta este unic, căile de a ajunge la El fiind multiple, fie pe căile Torei, ale Bibliei, ale Coranului, sau ale altor scrieri sfinte.

Dumnezeu este unic, toți ne închinăm lui! Doar unii musulmani cred că sunt singurii îndreptățiți să-i apere Numele, declanșând jihadul sub forma nimicirii ”păgânilor”, cei care aparțin altei religii în afara islamului.

O astfel de teorie este cu totul falsă atâta timp cât textul Coranului nu invită la crimă, proslăvind pacea, iubirea între oameni, iubirea pentru Dumnezeu. Nici o religie nu uită să afirme, ca structură de rezistență, că iubirea nu are substitut. Nu poate fi înlocuită de nimeni și de nimic, ea fiind de fapt osia lumii, acea axis mundi care ne ține în viață pe drumul cel bun.

Cei care ucid astăzi pe străzi, în stații de metrou, pe faleze, în biserici, sunt trimișii Diavolului, atâta tip cât morții lor, care le ard identitatea, trimițându-i direct în Focurile Gheenei, sunt oameni nevinovați, aflați doar într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit. Sunt femei, copii, bărbați, tineri sau bătrâni, măicuţe, preoți, predicatori sau chiar imami, aleși de hazard să plătească această factură a urii și a setei de răzbunare, cu viața lor albită de aripa îngerilor care o ridică la ceruri.

Post-mortem stăm bine. Ne prețuim, ne iubim, ne respectăm, ne dăm voie unul altuia să avem memoria curată, să dezlegăm iubirea de ura și de dușmănia care nu putea fi explicată, înțeleasă, acceptată. Post-mortem reușim să devenim oameni! Este adevărat, unii în Rai și alții în iad. Unii ridicați de dumnezeiasca iubire, alții îngropați în haosul plăcerile lumii de-apoi.

Doar Post-mortem stăm bine, în rest viața merge înainte din atentate în atentate.

ADI CRISTI