POPORUL ROMÂN NU POATE FI ÎNVINS DECÂT DE EL ÎNSUȘI

Cine o mai fi și coana asta mare, Justiția? Ce anume are ea în plus față de suratele ei, puteri ale statului de drept, Legislativa și Executiva? Că stă scris la catastif o mult invocată independenţă și separație, fără nici o urmă de încălecare, atâta timp cât între ele Constituția ne garantează, prin impunere, un echilibru perfect. Adică, nici una să nu ridice capul mai sus decât celelalte, toate trei să fie pe cât de independente, pe atât de egale, de la bănuții pe care îi câștigă și până la rolul pe care fiecare îl are în societate, întru gestionarea sectorului primit în administrare.

Legislativa cu facerea legilor, Executiva cu aplicarea acestora, în timp ce Judecătoreasca cu facerea dreptății, în numele legii. Pentru toate cele trei fete mari ale democrației rămâne valabilă strigătura: ”Nimeni nu este mai presus de lege!”, așa cum, toate și toți sunt egali în fața legii!

De când Traian Băsescu a reușit să păcălească poporul mioritic, prin hipnoză și strecurare de otrăvuri paralizante, prin tot felul de fraze hăhăitoare, de genul ”Să trăiți bine!”, tot românul a fost martorul siderat al unei alte strigături greu de înțeles, de această dată venită dintre Judecătorească: Independența Justiției este amenințată de cutare sau de cutărică… atunci când nu au lăsat să treacă de la ei cele câteva gafe impardonabile ale judecătorilor, prin tot felul de sentințe, care mai de care mai aberante, date poporului să le citească cu ”josul în sus”. Încetul cu încetul Judecătoreasca a ajuns să fie mai mult decât egală cu celelalte două egale, între puterile statului de drept, astfel încât și-a permis să le sfideze, să le îmbrâncească pe scări, să le pună piedică și chiar să le scuipe în cap, căci dumneaei a reușit să se cațere pe umerii creduli ai unui popor dezorientat, tot mai sus, tot mai sus. La această ieșire din front a contribuit și Comisia Europeană, asmuțită, precum mai sunt fiarele întărâtate cu bățul ascuțit printre gratii, de această dată de Monica Macovei și de Noul Mare PNL, peste care s-a vărsat un vapor de pământ, pentru a ajunge să fie împământenitul partid popular românesc al popularilor europeni.

Gafele impardonabile ale Justiției ultimului deceniu nu se pot suprapune, pentru a anula prin sufocare, realele succese dovedite de DNA în lupta cu puternicul flagel al corupției, de care nu a scăpat nici una din cele trei fete mari ale democrației autentice. Inclusiv Judecătoreasca este chemată la bară să dea seama pentru marile golănii ce i s-au pus în sarcina ei, unele duse spre o soluție definitivă și irevocabilă, altele păstrate încă în perimetrul orbilor, spațiul în nu se vede ceea ce se întâmplă nici cu Livia Stanciu, nici cu Laura Codruța Kovesi, nici cu Camelia Bogdan, nici cu Florian Coldea, nici cu Traian Băsescu.

Acesta din urmă, chiar dacă are atâtea dosare pe rol încât ar ocupa timpul întregii Puteri Judecătorești, până când îl va găsi obștescul sfârșit acasă, pe stradă, într-un mod fericit și sensibil, pe terasa din Cișmigiu, continuă să orchestreze mișcările din CSM în direcția dragă lui: ”Am preluat o țară în care procurorii tremurau în fața politicienilor, am lăsat o țară în care politicieni tremură în fața procurorilor”. Aici e marea greșeală pe care nimeni nu o vede. Sau, mă rog, cei cu gura mare și lătrătoare, nu vor să o vadă. Nici în 2004 și nici în 2014, în România nu s-a respectat condiția de bază a unui stat democrat, acela în care există o separație reală a puterilor, independența și echilibrul în care acestea trebuie să funcționeze, evident în limitele fixate de Constituție.

Președintele țării, prin funcția sa de mediator între acestea, nu poate fi dat cu capul de pereții atunci când sesizează lipsa echilibrului, exagerările uneia față de celelalte două puteri ale statului de drept. Astfel de exagerări, ne amendate imediat de președinte, pot degenera, așa cum au făcut-o în timp lui Traian Băsescu, singurul vinovat de ceea ce astăzi a ajuns să se întâmple în România cu Puterea Judecătorească. Evadările din real, infatuarea, strigătele de disperare că cineva îi atacă neprihănirea independenței, dar și depășirea cu mult a atribuțiilor pe are aceeași lege i le conferă, fac din România o țară în care umbrele statului poliţienesc încep să reapară pe pereții retinei fiecăruia dintre noi, aducându-ne în imagine adevărații monștri, născuți din somnul rațiunii, pe care acest popor nu a avut încă timpul necesar uitării.

Dacă am mai adăuga la această ciorbă și cele câteva ONG-uri disperate și greu de adunat în stradă, doar prin parcuri pe timp de vară, am obține rețeta unui produs cu ajutorul căruia am fi siguri de ea mai mare indigestie provocată cu scopuri sinucigașe, după cum avea să ne urmărească blestemul național, ”poporul român nu poate fi învins de cât de el însuși”.