MAI AVEM MULTĂ TREABĂ DE FĂCUT

Se termină și a doua lună a anului 2016. Cum adică se termină?! Nu va ajunge pentru toți? Vor mai rămâne oameni care nu au reușit să-și procure măcar o zi sau două din cea mai scurtă lună a anului, chiar și în această versiune a lui februarie cu 29 de zile, o dată la patru ani?!

Suntem surprinşi de teribila scurgere a timpului care nu ține cont de ce vor unii sau de ce vor alții. Totul ne curge printre degete, fără ca strângerea pumnului să împiedice această risipă. De ce trecerea timpului este risipă? Poate și pentru că, dacă ne uităm în trecut nu prea avem ce să reținem, în comparație cu năvala de evenimente pe care am fost nevoiți să o trăim. Suntem puși în situația comparării cu pagubele comensurabile, după ce o puternică furtună trece peste o localitate. Din ecoul vuietului îngrozitor și al căderilor  masive de apă, nu rămâne în liniște decât scheletul clădirilor, oameni întinși la pământ, cu șanse de a se ridica în picioare, mai apoi sau cu destinul de a fi conduși pe ultimul drum, cu fanfară și discursuri ale administraţiei locale, din care nu vor lipsi promisiuni de genul: ”Nu te vom uita niciodată”.

Trecerea timpului nu poate fi confundată cu trecerea vremii. Când ne raportăm la vreme devenim mult mai prețioși, mult mai profunzi, avem tot timpul tendința de a introduce în înțelesurile subliminale trimiteri frontale la vremurile pe care le trăim, chiar dacă vremea din buletinul meteo ne contrazice, în ambele ei posibilităţi de prezentare, vreme bună, vreme rea.

Avem tot timpul la noi o rezervă suficientă de ironie, cu ajutorul căreia să reușim să anulăm ambiguitățile create, fie dintr-o exprimare mult prea eliptică, fie chiar dintr-o încercare asumată de vorbitor, de a face ”haz de necaz”, poate și pentru că suntem deciși,  prin structura noastră de luptători, să nu capitulăm, chiar de la primul atac. Conceptul don quijotesc cu ajutorul căruia am reușit până astăzi să construim o lume a noastră, fără a invoca pretenția că aceasta este ”lumea bună la care am visat”, ne dă dreptul și speranţa de a ne asuma gestionarea vieții de zi cu zi, indiferent de ce vor să facem liderii noștri, din postura conducătorului ales, deci recunoscut și asumat de către noi toți.

Este foarte interesantă reacția acestora din  urmă atunci când sunt invitați, chemați, aduși cu forța în fața protestelor publice, să dea seamă față de ceea ce nu au făcut. Nu mai contează ceea ce au făcut, din ceea ce au promis că vor face. Mult mai important și mult mai presant este ceea ce nu au făcut din ceea ce au promis. Funcție de modul în care alesul este în stare să gestioneze această încercare se poate vorbi și despre continuitatea din asumarea unui nou mandat.

Este mult mai la îndemâna vorbitorului să meșterească din nou fraze festiviste, tentante și greu de refuzat (chiar și numai pentru că, în codul credulității există un drăcușor ascuns în întrebarea realmente firească și chiar necesară: ”Dacă este adevărat, totuși, ceea ce ne promite? Nu cumva ne-a pus Dumnezeu mâna pe cap și noi riscăm să pierdem totul pe lipsa noastră de credință?”). Avem toate șansele de a repeta la nesfârșit intrarea noastră în capcana zâmbetelor multicolore ale politicienilor, chiar și numai pentru că politica este apanajul acestora și nu a tehnocraților (Sic!) Am avut şansa unei experienţe grăbite și cu aceștia din urmă. Se poate spune că nu vorbim despre o reușită în viață și nici măcar de o nouă interpretare a semanticii salvării. Tehnocrații lui Dacian Cioloș s-au  dovedit a fi cu totul altceva decât ne-am fi așteptat noi la acei super-profesioniști, care știu pe ce butoane să apese pentru ca mașinăria țării să funcționeze ireproșabil. Am nimerit nu în marea uzină a profesionalismului românesc, ci într-un atelier meșteșugăresc de la țară, acolo unde Dragu, Prună sau meșterul Cioloș sunt concentrați asupra dezghiocării unui ştiulete în așa fel încât toate boabele să cadă în palma mătușii și nicidecum prin colbul atelierului. Această metaforă poate fi acceptată pentru a defini contribuția acestor neica nimeni pentru soarta României, fără a le diminua cu nimic meritele lor particulare în a-și construi destine demne de apreciat.

Trebuie să recunoaștem și să ne comportăm ca atare că timpul nu ne întreabă dacă suntem pregătiți să facem următorul pas înainte. Cu sau fără contribuția noastră el îl face, drept pentru care nu mai este o p pentru nimeni când unii se trezesc, dintr-o dată, gata îmbătrâniți sau alții morți de mult. Dumnezeu să-i aibă în pază și pe noi să ne îndrume acolo unde ne-am lăsat în odihnă mintea noastră cea de pe urmă, căci, trebuie să conştientizăm faptul că, avem treabă. Mai avem multă treabă de făcut.