NU ȘTII CINE TE VA MUȘCA

Suntem din ce în ce mai bulversați. Încercăm să ne aflăm centrul de greutate pentru a risca cel puțin o repoziționare, fără a ne produce singuri pagube colaterale. Avem de întreprins una dintre cele mai radicale aventuri cu noi înșine, chiar și numai pentru a ajunge la banalele exerciții de respirație făcute de unii singuri. Învățăm din nou să respirăm, să ne menținem echilibru, să facem primul pas. Această recompunere a unei realități primare poate fi benefică, poate conștientiza care este valoarea reală a libertății. Se crede că aceasta poate fi cel mai bine conștientizată într-un regim privativ de libertate, în spatele gratiilor, acolo unde timpul are o altă curgere, o altă dinamică, iar singurătatea devine singura proprietate a individului.

Asistăm astăzi la luptele dintre prost și hoț, dintre naiv și șmecher, dintre umil și arogant. O luptă care a preluat mecanismele războiului cu terorismul mondial, spațiul în care dezechilibrele sunt la ele acasă, toate gravitând în jurul fărădelegilor, abaterilor de la regula impusă dar nerespectată.

Peste toate aceste reacții voluntare începem să ne confruntăm, noi, spectatorii, împinși în stalul acestui circ, cu situații greu de imaginat, greu de tolerat, acelea generate de delațiunile intempestive și imposibil de contracarat. Tot timpul suntem prinși cu garda jos, tot timpul suntem puși la podea, tot timpul avem senzația că am fost luați de proști, fără drept de apel. În jurul nostru gravitează o sumedenie de Românii, nici una dintre ele nefiind a noastră, nici una dintre ele ne reprezentându-ne interesele. Asemenea realității duplicitare ale unui bâlci, avem de ales să privim înspre femeia monstru, dar blondă, înspre peștele care înoată în afara apei sau fluturele cu ingeniosul rol de a ventila aerul cu bătaia aripilor sale. Nimic din ceea ce întâlnim fugitiv în aceste Românii iluzorii nu ne ajută la ceva, nu ne oferă un motiv, fie el și ridicol, să facem un pas înainte sau măcar să ne provoace ”să batem pasul pe loc”. O astfel de lipsă de identitate stă la baza înstrăinării, despărțirii de ceea ce cunoaştem că ne poate reprezenta, de valorile pe care nu le mai întâlnim și nici măcar despre care nu mai auzim ceva. Rămânem singuri sau în mijlocul puținului, din care nu reușim să ne facem măcar un simbol al rugăciunii.

Pedepsele ridicole, de exemplu, pe care marii hoți ai deceniului Traian Băsescu, Dorin Cocoș, Gabriel Sandu, Gheorghe Ștefan, nu au primit împreună pedepse mai mici (opt ani de pușcărie) decât cei zece ani cu care s-a ales Dan Voiculescu, chiar dacă afacerea propriu-zisă a microsoftiștilor a fost de sute de milioane de euro. Infractorilor din dosarul Microsoft li s-a luat doar ”mărunțișul” (opt milioane de euro), în timp ce lui Dan Voiculescu i s-a reținut un prejudiciu de peste 60 de milioane de euro! Iată cum se judecă astăzi în România, după un întreg iarmaroc consumat cu Beciul Domnesc în centrul atenție, folosit de fapt ca instrument de tortură, ce i-a făcut pe arestații preventivi să vorbească, să spună tot ce au supt de la sânul mamei și până la Sânul lui Avraam din care s-au hrănit regește. Mai mult, din cei doi ani de pedeapsă privativă de libertate le-a mai rămas de executat trei luni, după care vor fi liberi ca pasărea cerului, evident liberi să se manifeste în plenitudinea talentelor lor dovedite de-a lungul anilor.

Dacă cineva dintre cei proști și mulți ar îndrăzni să fure o căruță de lemne sau un car de porumb, fără zece ani nu va reuși să scape de judecata drapată și nepărtinitoare, cum de altfel tot ani mai mulți de pușcărie ia o bătrână, care nu vrea să respecte o împărțire de pământ, ce nu îi respectă amintirea ei, transmisă din moși strămoși, prin care marginea pământului nu are cum să fie acolo unde măsurătoarea prin GPS îi spune că este.

Marii escroci ai epocii Băsescu au luat și ei o vacanță de trei luni, de studii sau, mă rog, de perfecționare, astfel încât după cele 180 de zile de detenție pe lângă ei să mai apară pe harta hoțiilor noi recruți, noi specialiști, ai căror lectori au fost maeștrii Dorin Cocoș, Gabriel Sandu și Gheorghe Ștefan.

Trăim în România, fără ca să ne dăm seama în ce fel de Românie, ca și cum am fi tentați să credem nu noi suntem cei care trăim, nu noi suntem cei care credem că viața noastră cea de toate zilele nu are ce căuta în această junglă în care nu știi cine te va mușca: fiarele, copacii, aerul sau pur și simplu pământul.