24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Pictorul este mâna lui Dumnezeu înmuiată în culorile ochiului, răbdător să surprindă tremurul unui zâmbet, acoperit de genele nemărginirii. Este un trimis al Domnului zugravul de sensibilitate dorit de toți cei care se înfioară plăcut în miezul verii, atunci când mângâie cu ochiul pânza în care a fost închisă nemurirea, cum doar o fecioară mai poate fi ferecată în brațele iubirilor neîmpărtășite.
Printre sutele de astfel de zămisliți mai există, din când în când, Maestrul, cel care le cuprinde pe toate, cel care le dă sens și viață, natură și moarte, umbre și culoare, de parcă, în urma degetelor sale, se nasc lumi nenăscute, dispar lumi dispărute, cresc și descresc secunde scheletice sau împlinite, împovărate sau înaripate, pentru ca numai într-o singură clipă totul să se termine atunci când semnătura sa pe pânză înnobilează temătoarea scurgere a timpului în sigiliul eternității. Doar Maestrul are această dare de mână a destinului, doar El este în măsură să scoată din timp veșnicia, chiar dacă acesta are dimensiunea esenței, a puținului surprins în stare îndestulătoare pentru toți cei chemați sau nechemați, rânduiți după gradul de rudenie al valorii și nicidecum al celui în care nepotismul face și astăzi rânduiala.
Maestrul există în aspirațiile noastre, face parte din fiecare și poate de aceea avem pretenția de apartenență totală, generală și atotcuprinzătoare. El ne aparține nouă, chiar dacă nimeni dintre cei care se cred a fi proprietarii de fapt ai Maestrului, nu-i știu pe de rost numele și mai ales opera care îl glorifică. Încă mai existăm în rigoarea stradală a interesului conjunctural, interes subțire, ca pojghița pe care ne alunecă tălpile, în momentul în care îndrăznim să fim mai mult decât ne glorifică profunzimea Maestrului. Purtăm cu noi acest interes de suprafață, această pancartă, pe care avem scris caligrafic numele celui pentru care ne obosim să ne upgradăm zâmbetele, pretinse a fi cunoscătoare.
Maestru nu are timp de politețuri, nu are timp de acest balet al curtoaziei, el este mult prea concentrat înspre tainele operei, care ne copleşeşte, doar pentru că este o operă copleşitoare și nu pentru că noi toți, într-un cor format ad hoc, reușim să-i intonăm profunzimile cu ușurința destinului de a fi înțeles de toți, la prima ”citire”.
La umbra Maestrului nu crește nici un copac, chiar dacă iarbă găsim îndeajuns (ceea ce atrage de regulă păscătoarele: oi, capre sau chiar rumegătoare mai mari). Fiecare Maestru are în schimb șansa, forța și nevoia chiar, de a-și arunca sămânța la o distanță calculabilă cu aceea dintre un Corneliu Baba și un Dan Hatmanu, de exemplu, astfel încât, ideea de Maestru să se poată dezvolta fără nici o umbră ne asumată de cel care vine din urmă.
Dan Hatmanu nu a fost Corneliu Baba niciodată, chiar și numai pentru că Maestrul său ”îi dădea peste mână” atunci când învățăcelul ar fi îndrăznit să-i calce pe urme. Dintr-un început asumat ca fiind începutul său în pictură, începutul în care semnătura Dan Hatmanu a reușit să contribuie la nașterea pictorului, pentru ca, mai apoi, să fie transformat în Maestru, se poate vorbi de o prezicere a celui care va subjuga respirația aproape a unui secol de arte frumoase la Iași, spațiul mirific al valorilor eterne.
Dan Hatmanu a devenit, după 90 de ani de viață activă în fața șevaletului, un reper semnificativ al istoriei artelor plastice europene, confirmându-și prezicerile pe care le făcea critica franceză a anilor 50, cu prilejul expoziției la care tânărul bursier de atunci expunea un Tour Efeil sub formă de girafă.
Parcursul Maestrului avea să graveze adânc spațiul artelor plastice românești, din ultimele două secole, reușind astăzi să ne creioneze personalitatea lui Dan Hatmanu în tușe groase și distincte peste care nu poți trece fără a fii conștient că El este parte din partea noastră, că datorită lui suntem mai vii decât ne dăm noi seama și mai nemuritori decât încercăm fiecare să ne amăgim că suntem. Și, peste toate acestea, nu poate fi evitat și nici ignorat aburul cafelei doamnei Maria, soția Maestrului, ”jandarmul” căruia nu i-a scăpat nici o mișcare în afara rigorii, cu care a reușit să memoreze întregul parcurs artistic al celui care a demonstrat că pictura nu numai că este un limbaj universal, dar cu ajutorul ei ai unica șansă de a te aduna împreună, dedându-te culorii, în cel mai firesc mod, slujind nepieritorul joc de copii.
ADI CRISTI
