ZIUA A CINCEA

Ziua a cincea a Festivalului Internațional Poezia la Iași, ediția a IV-a ne-a oferit șansa unor noi recitaluri în care poezia a demonstrat că este în stare să atragă din ce în ce mai mulți iubitori de frumos, de creație în care sensibilitatea devine placă turnantă în înțelegerea cuvintelor cu sensuri multiple, în care muzicalitatea nu poate fi ignorată sau trecută sub tăcere.

Recitalurile de la ora 17 au adus în fața spectatorilor pe: Florentin Palaghia (Franța), Angela Furtună (România), Miroslava Metleaeva, pentru ca în cele două recitaluri extraordinare de poezie să ne întâlnim cu poeții fundamentali, Carlos Ortega (Spania) și Varujan Vosganian (România).

Dimineaţă alături de Varujan Vosganian, Nichita Danilov, Radu Andriescu, Weronika Lawandowska am citit poezie la Muzeul Mihail Kogălniceanu. Cele trei poezii, selectate pentru acest editorial, sunt:

 

Amintiri dintr-o epocă ciudată

 

Bunică-mea,

fie-i țărâna ușoară,

mă scula cu noaptea-n cap

să-mi arate urma stelelor

care mi-au zgâriat adânc somnul

fără a da vina pe cineva

că pentru a avea lapte

trebuia să iau întunericul în piept

și să cobor sticlele

(sau o pungă goală)

cu semnificația țiitoarei

la rândul

din fața alimentarei din cartier

 

un gest firesc

pentru vremurile acelea

în care lipsurile trebuiau bandajate

de ”grija părintească a partidului”

pentru viitorul

nu a celor prezenți

ci a copiilor, copiilor noștri.

 

La un astfel de rând

stând cu ochii ațintiți

în liniștea șirului de sticle

am văzut

cum mă acoperă o umbră

asemenea unei păsări de pradă

 

era pătura cu care bunică-mea

încerca să oprească aerul rece de dimineață

să-mi îngroașe sângele

din ce în ce mai fierbinte

și mai plin de rușinea care mă devora

când fata aceea de lângă mine

la trei sticle distanță

ar fi dorit să mă învelească

cu mângâierea ei nemângâiată…

sau poate totul să fi fost doar o iluzie

reflectată în geamul unor amintiri

din acea epocă ciudată.

 

Spre cimitir, cu aprobare de la partid

 

Joaca de-a moartea

am luat-o în serios

nemaiavând cum

să ne desprindem din cerc

 

muream fără bătaie de clopot

mortul fiind urmat prin oraș

de cernitul convoi

doar cu aprobare de la partid

 

eram cenușii

de parcă cenușa ne-ar fi îmbrăcat

cu haine și cu sânge deopotrivă

 

pe dinafară și pe dinăuntru

eram cenușii

 

și tot ce țineam în mână

devenea cenușiu

de la flori la tăceri

de la zâmbet la lacrimă

până când ne-am spălat pe față

cu aerul rupt de lanurile

în care am fost îngrămădiți

să ne iubim țara

 

fără ca aceasta să aibă habar de noi

iar ei continuau să taie în carne vie

destinele noastre

producând

ștergătoare moi de picioare.

 

Lumina înnoptată în Patria gambei

 

Am ajutat floarea să devină

Cumințenia pământului

să crească din piatră

cu toate rotunjimile tale

care

din depărtare

păreau să fie petale…

 

iar din apropierea

obrazului meu de obrazul tău

păreau să fie

aripi desprinse prin dezmembrare

 

am fi putut să ne cumințim amândoi

să fim un exemplu de predat la școală

când ai fi scoasă la tablă

să explici

de ce o mână întinsă

nu poate fi mâna terminată în bici

și nici interjecția care face plici

când mâna dusă spre fruntea tablei

îți dezvelea lumina înnoptată

în Patria gambei

 

asemenea aripilor crescute din glezne

de jur împrejurul tău îngerii

te ajutau să-ți pui rochia furată de la trei

pe când eu mă făceam că nu exist

schimbând poemul acesta

pe  o sută de lei.

 

ADI CRISTI