LĂSAȚI ORICE SPERANȚĂ, VOI CE INTRAȚI AICI

Lupta se dă pe viață și pe moarte. Nimeni nu mai riscă nici un fel de glume. Totul este încordat, împietrit, blocat. Viața rămâne spânzurată, bălăbănindu-se de ochii pe care îi poate avea o privire plină de ură. Totul din jurul nostru devine casabil, din sticlă, din ipsos, astfel încât, nu mai sunt permise bruscările și trepidațiile, tropăiturile celor care aleargă nu pe stadioane, nu pe șosele, ci pur și simplu prin ei însăși, prin habotnica lor stare de a avea cât mai mult, de a strânge bogății peste bogății, de parcă viața acestora ar dura o veșnicie.

Există o zicere care surprinde cel mai bine acest amănunt, pe care reușește chiar să-l dezbrace până la adevărata sa înțelegere: ”Vom trăi o veșnicie, dacă avem noroc ca veșnicia să țină până mâine!” sau în varianta ”absurdului performant”: ”Când o să mai moară lumea asta, ca să scape de mine!” Acest pronume personal adună de fapt mai mult decât îți oferă acuzativul  mine, mă, m-, asigurându-ne șansa de a pătrunde în intimitatea celor care cred că ”mine” poate fi folosit în cazul în care el  îi înglobează pe toți cei pe care îi reprezintă, cu sau fără votul  lor. Distorsionarea timpului prezent, prin gravele deformații ale oglinzilor suprapuse, ne face să murim/să trăim contorsionați , ne mai înțelegând cum de nu reușim să fim drepți, să fim verticali, să ne păstrăm demnitatea intactă, în starea ei de normalitate viguroasă. Avem nevoie de modele, doar că aceste modele au fost stricate, au fost terfelite, au fost zăpăcite, ajungând astăzi propriile noastre victime, după cum, la rândul nostru, suntem călăii celor care stau la rând, încercând să se poziționeze pe acele locuri în care decizia poate fi la ea acasă, poate să conducă la rezultate benefice nu pentru unul sau pentru doi, ci pentru cei care așteaptă să se schimbe ceva în această țară, pentru acest popor, atât de hăituit și de alergat pe scările care urcă din vatra localității înspre cimitirul din dealul localității.

Suntem cei care ar fi trebuit să fie speranța unui viitor imediat, promițător, dar trebuie să ne recunoaștem învinși, trebuie să ne vedem bârna din ochi și să constatăm că paiul din ochii altora este de fapt umbra nevredniciei noastre, din momentul în care stăpânim semnătura care decide, semnătura care taie și împarte, semnătura care împarte lumea în vitregiții sorții și aleșii destinului.

Nu se mai poate ieși din casă din cauza caniculei extreme. Nu poți rămâne în casă din cauza țipetelor, nervozității, dihoniei cultivate în ”celula societății”, asemenea unor plantații de canabis, în ghivecele scoase pe balcoanele noastre, cu poziționarea încă socialistă. Într-o astfel de situație a imposibilului fiecare din noi și noi împreună încercăm să găsim starea de echilibru. Cu un DNA din ce în ce mai incoerent, care dă în bâlbâială, ori de câte ori Laura Codruța Kovesi încearcă ”să pună barca pe val”, cu acești guvernanți ai prezentului, care acționează asupra societății asemenea unei mașini de spălat (în care totul se învârte, totul se stoarce, indiferent dacă vorbim despre cămașa dată de pe noi sau despre noroiul zidit pe talpa țăranului ajuns conjunctural la oraș, în funcții astrale) suntem condamnații zilei de azi de a nu mai vedea viitorul, de parcă ochilor noștri li s-a luat vedere, cum se mai ia curentul sau apa sau gazul, fie datorită calamităților naturale sau chiar ale celor umane.

Discursul pe care șefa DNA îl ține în fața subordonaților, pentru a-i motiva, pentru a-i îmbărbăta, poate fi rezumat în descriere cu încercările istoricilor noștri conducători de a-și mobiliza armata, gloata, poporul, fie arătându-le o evidență ”Noi suntem DNA!”, fie folosindu-se de îmbărbătarea străbună, ”Pe ei, să-i nimicim, mama lor de hoți!”

Pe fondul acestor exerciții de dominare a dușmanului se mai consumă, pe ici pe acolo, câteva lamentații de anchete penale, cu descinderi spectaculoase de elefanți mascați, grăbiți să încercuiască  puricimea începătoare de pe la Guvern, când aceasta numai ce a scăpat de examenul de încadrare în câmpul muncii. De fapt supărarea mare, post-factum, a venit în momentul în care, luat prin surprindere, ministrul, în ograda căruia au năvălit cei 14 voinici ai luptei împotriva corupției, a dat un comunicat de presă mai mult să-și explice sieși ce se întâmplă, ce caută oamenii lui Kovesi la el în bătătură, căci, indiferent de cine mai este doamna de fier a luptei anti-corupție, ea tot trebuie să termine o dată și o dată cu această superioritate afișată deasupra legii, asemenea unui banner pus la intrare în DNA: ”Lăsați orice speranță, voi ce intrați aici!” (Parcă și la intrarea în Purgatoriu există același avertisment, după cum tot încearcă Dante, de aproape 700 de ani, să ne atenționeze!)

ADI CRISTI