24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Nu știu dacă subiectul acestui editorial este cel mai nimerit pentru o zi de luni. Pentru un nou început de săptămână. Dacă un om trăieşte în medie, să spunem, 75 de ani (”O, Pașă cât de darnic ești!”), surprinzător, el a avut parte de 3900 de săptămâni. Cifra pare ridicolă dacă ar fi să o comparăm cu câștigul nostru salarial, de exemplu, cifră care nu ne dă pace în acest an (pentru a ne umple de draci și a întreba dacă viața merită să fie trăită sau, mai corect spus, ”supraviețuită”). Nu ne pierdem timpul degeaba pentru doar 3900 de săptămâni?! Nu adunăm toate bolile de pe pământ și tot stresul livrate de societate doar pentru a muri?
Aș, de unde, ar spune glasul rațiunii! Trăim pentru a ne înveșnicii prin faptele noastre. Pentru a lăsa moștenire acel plus de valoare care ne va spune, la urma urmei, dacă am trăit degeaba, dacă ”am ars gazul de pomană”. Avem nevoie de acest optimism provocator, de singura noastră forță care ne face să fim competitivi în lupta inegală cu timpul. ”Trăim pentru a muri” este deviza celui care nu știe ce vrea de la viață, nu știe ce să ceară, pentru a da vieții ce este al lui, așa cum zăpada se adună din vaporii ridicați în toate apele lumii, pentru a se reîntoarce la noi sub forma apei necesară desprimăvărării Naturii.
Încercați să folosiți această realitate sub formă de metaforă, aplicând-o activității noastre, pentru o primă diviziune aceea care ne dă oameni responsabili și oameni inadaptabili. Oameni harnici și trântori. Oameni care înțeleg că rostul lor este acela de a-și asuma destinul (nu doar al lor, cât și al comunității în care trăiesc) și oameni nepăsători de aproapele lor, de spațiul în care își duce viața și, mai ales, de destinul său în aceste 3600 de săptămâni.
Oricum, viața lor ar trebui contabilizată în luni, cea ce i-ar ușura ținerea de minte, doar a cifrei 900! Nici măcar cât salariul minim pe economie. (acest calcul rămânând valabil când, printr-o minune, un astfel de specimen reușește să trăiască cât un om responsabil și nu doar puțin peste jumătate din timpul acestuia, cum se întâmplă de obicei).
Dacă revenim la credință, dacă fiecare om este la fel de important, indiferent de ce atitudine are el față de semenii lui, că este un drept credincios sau ”o oaie rătăcită”, că are frică de Dumnezeu sau este în cârdășie cu Satan, el are un tratament egal din partea Celui care rânduiește la urma urmei această lume. Între competență și ignoranță lumea se mișcă unitar. Sunt oameni care reușesc să gândească realitatea cu secole înainte ca aceasta să fie trăită, așa cum sunt oameni de o ignoranță soră cu prostia. Întrebi un cetățean al secolului XXI pe ce planetă trăim și el îți răspunde, precum soldatul Švejk din poezia lui Marin Sorescu: ”Să mă pupi în fund”, evident în termeni mult mai neutri: ”Nu sunt de pe-aici”. Câte zile ar săptămâna? Nu sunt de pe-aici!, Cine a inventat apa? Nu știu, că eu nu sunt de pe-aicea! Câte zile are o săptămână? Nu știu, că eu nu sunt de pe-aicea! Care este capitala României? Nu știu că eu când am dat Bac-ul nu am avut această întrebare! Moneda națională României este? Este! În ce an ne aflăm acum? În ce momente ne aflăm acum? Păi în acest moment ne aflăm foarte bine…dar puteți întreba o doamnă mai în vârstă! Care este prima zi a săptămânii? Nu știu că acum am uitat! Care este ultima literă a alfabetului? Normal că știu, doar nu degeaba am fost la școală, dar credeam că mă întrebați altceva!
O anchetă pe stradă făcută de Vox populi, la șosea. Oameni care se nasc și mor fără prea multe probleme, în ”stare naturală”, în bătaia vântului și a arșiței Soarelui. Tineri ieșiți din adolescență, despre care se spune că ”au viața în fața lor”, recunosc faptul că nu au fost la școală și de aceea nu știu care este prima literă a alfabetului! Nu știu cine a inventat apa (sic!) doar pentru că ”Nu sunt de pe-aici, ci tocmai din Botoșani”! Ignoranța, incultura, dezorientarea, nepăsarea sunt căi ce construiesc realități artificiale, paralele cu cele oferite spre creștere, întreținere și punere la treabă, de pe urma cărora țara mai poate să respire, mai poate să înainteze ”pas cu pas”, ieșind din obscuritatea morții în câmpul deschis al luptei pentru supraviețuire, pentru început, pregătindu-se astfel atributului vieții care trebuie trăită și nu doar chinuită.
Vizibili rămân morții care au lăsat ceva în urma lor și nu acești anonimi descoperiți ca amuzament de către un reporter mai norocos și mai inspirat să meargă pe stradă acolo unde viața adevărată respiră. Avem și genii, dar nu ne putem ascunde prostia, nu neapărat ereditară, cât mai ales aceea născută din indiferență și rea voință. Interlopii timorează aceeași jandarmi care își artă mușchii și duba când strada se umple de protestatarii ONG-urilor. Aceasta este România altora și nicidecum a mea sau a noastră.
ADI CRISTI
