Din nou la proteste. Prost este cel care mai dă crezarea că astfel ne vom rezolva treburile. De fapt, ce treburi mai trebuie să ne rezolvăm în stradă? Doar revoluția ne-a ajutat să ne ieșim din starea de platitudine și să ne cerem drepturile cu piepturile dezgolite. Atunci am reușit să atragem atenția lumii, dar și aceasta ne-a privit cât se mai poate privi un trecător grăbit într-o vitrină. Să-și aranjeze noua freză a democrației, să nu-i vin părul în ochi. În rest nu s-a întâmplat nimic deosebit. Guvernanții, indiferent de ce culoare politică au fost, își făceau jocurile lor de interese, în timp ce ”societatea civilă” mai bâiguia și ea o revoltă, două, pentru ca, mai apoi, să meargă la culcare. Nimic coerent, nimic de substanță. Doar gălăgie și spectacol (de scos oamenii în stradă), de genul ”hai să ne întâlnim în piață. așa cum altădată ne întâlneam prin cluburi”. ”Hai să facem o discotecă, un karaoke, în centrul orașului cu strigături, pancarte și țipuituri, care mai de care mai haioase, mai demne de a ne pune inteligența noastră de popor lăbărțat în valoare”. Avem nevoie de astfel de ”ejaculări”, vorba de duh politic a lui ”care este” Marian Vanghelie? Fără doar și poate o astfel de zdruncinătură este necesară. Ea face parte din arsenalul poporului român, cu ajutorul căruia se ia în seamă. ”Se face că lucrează” oferind posterității șansa poporului viu. Șansa poporului care contează chiar și atunci când nu se mai poate face nimic. Când nu se mai poate face nimic?! La noi la români, nu există această stare de leșin. Tot timpul românul mai găsește ceva, o soluție, un compromis, un înlocuitor. De la cafea la prim ministru totul poate fi salvat prin năut sau printr-un alt nume. La noi, în spațiul mioritic, oaia ne-a dat șansa de a privi viitorul prin destinul implacabil, prin formula siderală, ”așa ne-a fost scris”! Păi, dacă ”așa n-a fost scris” ce ne mai stropșim, suduim, ne mai ridicăm fustele în piața publică a națiunii? Asta e! Dacă e să ne lăsăm derbedeii de ciobani să ne omoare, astfel încât, la apus de soare să cadă o stea și noi să luăm drumul cimitirului imaginându-ne nunta noastră cu Natura, de ce să mai tulburăm liniștea publică? Nu mai bine mergem pe la casele noastre, poate mai prindem somnul dulce de dimineață?
Românii au demonstrat că mai întâi trebuie să le explodeze mămăliga și mai apoi să se întrebe dacă au obținut și ei ceva acolo, niște firimituri, dar nu de pâine, ci de mălai! Vai de mama lor că tare necăjiți mai sunt și tare mult se mai vaită că nu au de unele și nici de altele. Văicăreala la români a ajuns să sune mai puternic decât cântă corul cadrelor militare și mult mai tânguitor decât corul bocitoarelor de pe lângă Patriarhie. Avem această șansă/neșansă a dramatizării, a transformării vieții de zi cu zi într-un veritabil poem dramatic, interpretat de la prima lectură direct în stradă.
Dintr-o astfel de analiză, românul poate fi considerat alesul fără ca el să fi fost și culesul. Dacă ar trebui să-l găsești în câmpul muncii, slabe sunt șansele unei asemenea descoperiri. El există doar acolo unde lumea se adună, fie pentru că s-a auzit că se dă ceva (de cele mai multe ori de pleașcă), fie că se strigă ceva (de cele mai multe ori fără înțeles). Prezența sa în miezul fierbinte al mesajelor politice mă face să cred (și nu sunt singurul care sesizează această prăpastie) că românul este manipulatorul ideal, care la rândul său poate manipula în același condiții de temperatură, presiune și naivitate desăvârșită. Ce are masa de cetățeni (cu gurile deschise până la urechi, să le încapă toate huiduielile stradale) cu legile justiției sau cu legile fiscale? Păi, nu are nimic important! – atâta timp cât globalizații nu le-au citit, nu le-au înțeles și nu le-au cerut prietenia, pentru a fi mai aproape de ele, pentru ”a face schimb de idei”. Ceea ce poate să producă strada la această oră (când este deja cunoscută slăbiciunea alianței politice actuale de guvernare, de a tremura și de a lăsa pantalonii să le cadă jos, doar dacă cineva din piață strigă Jos Guvernul!) este tocmai această intimidare. La urma urmei, strada acest lucru îl dorește! Să se retragă legile pe care ei le au scrise pe hârtiile primite gata tipărite (să nu care cumva să iasă cu greșeli gramaticale, greșeli care nu sunt erorile lui Pop, așa cum nici popa nu este pop, pe care îl poți bate nu în biserică, la o adică, ci cu fundul pe marginea șoselei). Mai circulă o astfel de vorbă tradițională, prezentând preocuparea de bază a poporului român, aflat în plină acțiune de lâncezeală: ”să bată țăruși cu curul pe marginea drumului”. Așa se zice, așa o transcriem! Nu ne ascundem după ”fund”, căci academicianul Al. Graur ne-a atras atenția: ”Curul e cur, fundul e cel pe care toci verdeață”! Și tot el i-a replica ”savantului de renume mondial” Elenei Ceaușescu, în momentul în care aceasta a ajuns la Academie, să cerceteze condica de prezență, ”Aveți nevoie de cururile noastre sau de mințile noastre”? În rest suntem un popor al dracului de simpatic.
ADI CRISTI