24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Între Crăciun și Anul Nou, de regulă, oamenii nu mai sunt preocupați decât de pregătirea următoarei petreceri. Românii sunt dependenți de ”zilele libere”, pe care nu ezită să le umple cu tot felul de clipe, numai bune de selectat pentru albumul familiei. Dintr-o dată familia contează, familiei i se acordă o atenție majoră, pe orice tip de agendă. Totul pentru familie! Dintr-o dată nimic nu mai inspiră mai mult decât o pot face membri familiei, cei care de altfel, într-o zi normală de viață, de cele mai multe ori se întâlnesc doar pe picior de plecare, respectiv de sosire. Acum sunt toți laolaltă. Poate de aceea, pentru cei care nu au un astfel de magnet, forță de reîntregire în zilele de sărbătoare (care te rup de preocupările diurne) acționează asupra lor ca o pedeapsă capitală. Cele mai multe sinucideri se petrec în astfel de momente, în care te simți abandonat, toți prietenii tăi regrupându-se în șirul familiilor fericite. Tu ești lăsat deoparte, neavând cum să li te alături lor, când unu nu mai contează, când unu nu se divide prin doi, neavând altceva decât să-i încurce, să le dea rezultatul cu zecimale, greu de ținut minte și mai ales aproape imposibil de regrupat în formația inițială. Singurătatea, în astfel de momente, pe fondul exploziei de bucurie molipsitoare, devine cel mai feroce bandit, criminalul în serie, pe care Poliția nu are cum să-l prindă, decât, poate, atunci când victima nu mai are cum să fie salvată! Statistica ne povestește că putem vorbi, la nivelul Planetei, de un adevărat flagel. Victimele suicidului depășindu-l pe cel al accidentelor de circulație care, la rândul lor, îl depășește pe cel al conflictelor armate, civile sau militare. La patru minute câte un semen de-al nostru își pune capăt zilelor de bună voie sau poate silit de neiertătoarea singurătate, scăpată de sub control.
Sinuciderea nu-și alege victimele dintr-un anume mediu, academic sau interlop, De regulă, numitorul comun al acelor care aleg această cale spectaculoasă de a ieși din viață sunt oamenii slabi, oamenii care nu au noțiunea elementară a vieții de toate zilele. Se lasă abandonați de voința lor interioară de a trăi (pur și simplu de a trăi) fără nici o altfel de condiționare. Sunt mult prea slabi pentru a lupta cu ei înșiși, sunt mult prea slabi pentru a-și da seama că singurătatea devine nocivă doar atunci când este lăsată să-și facă singură de cap.
Atunci când refuzi să o privești în față, când refuzi să înțelegi că marea profunzime a unei singurătăți te poate salva, te poate împrieteni cu tăcerea (căreia îi poți descoperi valori nebănuite, atunci descoperi că totul este pierdut, că nimic nu se mai leagă, trezindu-te într-o cădere liberă, fără nici o șansă, fără nici o posibilitate de a te opri, de a-ți aduce aminte cu cine semeni sau cine ar mai putea să te salveze.
Există în tot acest solilocviu și o descoperire care ar putea să te deruteze, atunci când constați că singurătatea poate fi aptă și pentru doi, nu neapărat doar pentru unu. Persona adăugată ține, care încarcă să te multiplice la doi, este de fapt persona care fuge din tine, persoana care rupe din tine, persona care îți însângerează liniștea mai abitir decât singurătatea ta definită de unu. O astfel de situație este mult mai agresivă, este mult mai dăunătoare aparentei liniști a celui care se luptă cu el pentru a dispărea, pentru a încheia socotelile cu viața, pentru a închide ochii și a se lăsa să cadă în hăul cel fără de sfârșit.
Sinuciderea în doi poate fi aproximată cu însângerarea formule ”lasă că-ți arăt eu ție”, încercându-se (în astfel de triste momente de viață ajunsă la final) de a se realiza concursul cine ajunge ultimul în moarte, chiar și numai pentru că primul pierde din spectacolul răzbunării, ne mai fiind sigur dacă acela care spune că îl va urma o va face cu adevărat, neexistând neșansa de a muri doar el, de unul singur, ca prostul, în timp ce următorul la rând să se trezească din hipnoza sinuciderii, susținută doar de genericul ”Hai să ne omorâm amândoi, să scape lumea asta (bla, bla, bla) de noi!”
Sinuciderea, chiar dacă este o ieșire spectaculoasă din viață, nu poate fi decât una păguboasă pentru imaginea defunctului, dar și pentru relația acestuia cu Dumnezeu, atâta timp cât, Biserica nu iartă o așa de mare blasfemie! Singurul recunoscut a fi îndreptățit să ia viața cuiva nu este decât Dumnezeu. Cel care ia locul lui Dumnezeu, ucigându-se, acela nu va fi iertat de Biserică, nu va beneficia de slujba tradițională de îngropăciune, nemaifiind pus în rândul celor care, prin viața lor plină de virtuţi, merită să meargă în Rai și nu în iad. Sinucigașii au în schimb drumul asigurat în lumea lui Satan, ceea ce poate fi un câștig de timp, într-o lume în care timpul nu mai contează în fața veșniciei.
Iată de ce cred că câștigă, la urma urmei, cel care își așteaptă rândul la coasa lui Dumnezeu, murid doar atunci când îi sună ceasul, fără a avea o altfel de inițiativă!
ADI CRISTI
