24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Presa a avut o evoluție sinuoasă la fel ca întreaga societate post-decembristă. Nu-i putem nega perioada romantică, înflăcărată, cu mari explozii ale unui entuziasm debordat, trebuie să ne aducem aminte, alimentat de setea agresivă a cititorului de a se lăsa informat, de a fi conectat la varii domenii, în special la acelea despre care auzise doar pe canalele ilegale, pe care circula astfel de informații înainte de 1989. Acum le avea în fața ochilor, acum erau ”la liber”, acum trebuia doar să întindă mâna și să devină proprietarul lor. Noile publicații provocau adevărate ambuteiaje stradale. Rândurile, chiar dacă nu erau o noutate pentru oamenii anilor 1990, venind din angoasele anilor de tristă amintire, erau cât se poate de prietenoase. De această dată puteau fi numite rândurile bucuriei, ale speranței, ale nerăbdării de a ține în mâna presa liberă, presa care este de partea lor, a cititorilor. Cotidianul 24:ORE a apărut pe 16 ianuarie 1990, fiind efortul a nouă prieteni, dintre care patru erau scriitori, unul artist plastic, doi ingineri, doi economiști și un profesor. De atunci, până astăzi 24:ORE a reușit să fie alături de cititorii săi, chiar dacă din 2015 aparițiile sale sunt doar online, pe pagina www.24-ore.ro Din cei nouă fondatori ai primului cotidian apărut nou (nu cu numele preschimbat) după Revoluția din decembrie 1989 și care a rezistat în peisajul media național am mai rămas doar eu, asemenea soldatului jalonez la punctul său de observație, chiar dacă războiul se terminase de patruzeci de ani. Marea mea motivație și, în același timp, justificare, privind rezistența pe câmpul de luptă poate fi invocată prin argumentul care, de la primul număr și până astăzi, rezistă pe frontispiciul ziarului: ”Fără noi veți fi foarte singuri”. Într-o astfel de evoluție locul întâmplării, al hazardului nu mai este decât unul marginal, nesemnificativ, ușor de ignorat. Vorbim despre acea contopire, din aproape în aproape, ce reușește să ofere timpului prezent consistența continuității și cucerirea scurgerii timpului, cum doar pământul mai poate să absoarbă apa ca pe un drept firesc. Doar așa se poate construi iluzia de a face parte din veșnicie, din forma și consistența muntelui sau a apei, fără nici o stridență de plinătate sau de goliciune. 24:ORE a ajuns să fie parte din prietenia celor care au primit în fiecare dimineață sprijinul că nu sunt singuri, indiferent de vicisitudinile vremurilor sau de neînțelegerile lor, cei obligați să se descurce singuri, să uite de ”mâna întinsă” a celor care le oferea sprijin cu o mână pentru ca imediat să-i prade cu amândouă.
Acest cotidian poate fi o pledoarie pentru această meserie, care nu s-a lăsat antrenată în nici un fel de scandaluri ce au dus la decredibilizarea demersului jurnalistic. Ideea de independență a presei trebuie căutată în atitudinea fermă, dar în limitele bunului simț, în profesionalismul investigației jurnalistice sau a comentariului bazat pe argumente credibile, lipsite de patimi și de interese meschine. Profesia de jurnalist este una care mizează pe profesionalismul celui care o practică și care este obligatoriu să dea dovadă de acel ceva anume, care să-l situeze deasupra oricăror bănuieli că ar putea să abdice de la principiile codului deontologic al profesiei de ziarist. Ziaristul este, la urma urmei, ”câinele de pază al societății”, cel care este obligat să spună tot ceea ce știe, chiar dacă dezvăluirile sale ar putea crea mai deservicii celor care dețin puterea conjunctural. Falsa protecție a informației, prin sigiliul secretului de stat, dar care sunt lăsate la voia întâmplării, nu intră în obligația jurnalistului de a se face că nu observă o așa de mare neglijență, ci, din contra, declanșarea unui scandal (cu pierderi incomensurabile, privind siguranța națională) trebuie să fie plata cu care puterea să fie obligată să-și deconteze incompetența.
Obligația ziaristului nu este aceea de a acoperi deficiențele sistemului, ci de a le observa, de a le denunța, de a face posibilă responsabilizarea tuturor celor care răspund de siguranța națională, de exemplu sau de avuția națională, de tot ce se poate înscrie în categoria valorilor fundamentale statului.
Perioada romantică a presei post-decembriste se termină în momentul în care presa este atacată aproape iremediabil de către fiarele scenei politice, metamorfozând interesele oneroase ale celor care aveau acces la resurse, cauzându-i mari pierderi, ireparabile, Atunci presa și-a pierdut pe lângă credibilitate, solidaritatea de breaslă, forța care o menținea în topul încrederii instituțiilor statului de drept, după Biserică și Armată. Din acel moment începe drumul pierzaniei, tabloidizarea, nașterea unor ziare dictate de interesele celor ascunși în structurile ce vor deveni în cele din urmă staul paralel, binomul sau trinomul care pur și simplu au aruncat în aer șansa cetățeanului de a mai crede în ceva, de la Justiție la presă. Dar despre ce s-a întâmplat în presa din România de după 2005 vom reveni, pentru a continua acest comentariu ce se dorește a fi doar o aducere aminte a locurilor prin care am trecut cu pașii mei, cu ochii mei, cu urechile mele.
ADI CRISTI
