ÎN POZIȚIE DE DREPȚI, CU MÂNA LA INIMĂ

Salvare nu mai avem. Suntem practic iremediabili pierduți. Vai de mama noastră, care s-a chinuit cu noi, vai de societatea noastră care ne-a înlesnit să fim ceea ce am ajuns. De râsul curcilor, căci, ai lumii , nu mai avem cum să fim! De mult lumea în ansamblu ei s-a dezis de noi, cei care credem că salvarea nu are cum să moară, că va veni un timp când vom reuși să ne ridicăm din nou în picioare, așa cum am mai făcut-o în istorie de câteva ori. Nu de multe ori, dar de suficiente dăți, care să ne încurajeze că, în cele din urmă, ne vom trezii. Ne vom ridica și vom merge pe drumul cel bun, pe calea dreaptă, vegheată și întreținută de iubirea dumnezeiască. De fapt, această cale este singura noastră garanție că ne putem salva, că dincolo de noi nu se află prăpastia ci câmpia întinsă, plină de rod, câmpia care să ne asigure acel mult visat și, în același timp, ignorat viitor.

Astăzi încerc să cred că un astfel de viitor nu mai avem. Suntem pierduți, așa cum altădată se mai pierdea la pocker averile, de la bani, casă, nevastă și până la viața păcătosului orbit de patima câștigului. Astăzi devine o certitudine faptul că nu mai avem nici o șansă de a ne reveni, atâta timp cât nu mai avem capacitatea de a discerne, de a alege, de a ne comporta întru respect față de simbolurile pe care singuri ni le-am construit a fi naționale. NU mai avem nici o legitimitate să ne numim români, într-o țară pe care o urâm, într-o țară în care locuitorii acesteia sunt venetici, străini de orice sentiment patriotic, de orice sentiment care să le anime dragostea de țară, de valorile ei, de oamenii care nu au ezitat să se sacrifice pentru binele ei.

Am inventat rezistența prin lamentație, înjurătură, huiduieli, a spune nu doar pentru că ceilalţi nu au aceeași părere cu ei, a fi agresivi până la păruială, doar pentru că ceilalți nu gândesc la fel ca ei. Am ajuns să nu ne mai suportăm unii pe alții. Să ne huiduim chiar și atunci când motivul întâlnirii a fost unul comun, unul de cinstire a unui semen de-al nostru, care a reuşit să ne ridice țara unde nici o performanță politică sau economică nu a reușit să o facă.

Simona Halep a fost peste noapte descoperită ca fiind simbolul nostru național. Simbolul care a demonstrat că are forța de a ne aduna unul lângă celălalt, făcându-ne să ignorăm ”ciuma roşie”, sau ciumele portocalie, galbenă, albastră, verde. Ne-a sudat unul de celălalt în fața micului ecran  oferindu-ne aceeași respirație, aceleași emoții, același strigăt al victoriei, până când Simona noastră a reușit să iasă victorioasă. A reușit să treacă de la vis la realitate, de la năzuință la împlinire.

N-ar trebui să mai uităm ceea ce de fapt se întâmplă în continuare cu noi, atunci când credem cp doar noi, gălăgioșii, ieșiții în stradă suntem expresia democrată a voinței liber exprimate. În momentul în care, să spunem, 15.000 de ocupanți de fotolii de pe Arena Națională au ales calea huiduirii Primarului General al Capitalei, alesul celor un milion și jumătate de bucureșteni, cel care le-a înlesnit întâlnirea cu Simona Halep printr-un efort greu de imaginat pentru a fi și respectat. Primarul General al Capitalei, cum de altfel funcția de primar al unei localități, în timpul exercitării ei nu mai poate fi asimilată cu o funcție politică atâta timp cât ceea ce-i guvernează activitatea sunt problemele cetățenilor și nicidecum ordinele și interesele politice.

A huidui în casa bucureștenilor, administrată de Primăria Generală a Capitalei, unde acești huiduitori, dovediți a fi de profesie (în momentul în care și-au scos husele de pe pancartele folosite în piața publică a orașului) au fost invitați să se bucure și să o aplaude pe Simona Halep, câştigătoarea de la Roland Garros 2018, dovedește nu numai lipsa celor șapte ani de acasă, nu numai lipsa acelui bun simț, care îi separă de animalele domestice de pe lângă casa omului, ci și grave carențe în a înțelege elementarele atitudini față de simbolurile naționale. Nu te poți prezenta ca fiind un bun român în momentul în care nu ai elementarul respect față de oficialii țării, fie că este vorba despre președintele țării sau de primarul unei localități din această țară, ”apărați” de panglica tricoloră. Bezmeticii huiduitori nu au atacat-o pe Gabriela Firea, ei au huiduit în primul rând tricolorul României și mai apoi voința majoritară a celor care au ales-o în funcția de Primar General al Capitalei. Astfel de panarame nu pot nicicând să se prezinte ca fiind viitorul de mâine al țării, ca alternativă la actuala guvernare, chiar dacă nici aceasta actuală nu este ceea ce avem noi nevoie acum, cu agramatismele ei, dar care a demonstrat că știe cel puțin să stea în poziție de drepți, cu mâna la inimă când se intonează imnul național și nu molfăie gumă în dispreț și aroganță hastegistă, cât cuprinde.

ADI CRISTI