POEM SCRIS ÎN APROPIEREA LUI MIHAI EMINESCU

Mărite, vin la tine să-ți curăț veșnicia
cum se mai curăță sfeșnicele în biserici
și păcatul ajunge să fie cimentat de înjunghiere

Lasă-mi deschisă lumina în ceară
Și palma care se împreunează a rugăciune
și a iertare și a trecere în dincolo de moarte
lasă-mă în mijlocul furtunii să fiu bătut de vânt
dar nu mă lăsa în rătăcire să-mi caut umbra

Mărite, văd prin tine ca printr-o lupă
tot ceea ce se poate mării
cum ar fi
marea în nesfârșirea ei
spargerea valurilor de așteptarea mea

să te văd și să te prind de mână
cum se mai prinde ultimul tren
cum se mai prinde valul din urmă
și urma din alegare
care s-a născut să scape turma…

Fac parte din turma ta
din îmbulzeala cuvintelor ce ascultă de același fluier
de aceeași doină presărată în fața genunchilor
să mi se scrijelească până la sânge
dar nu de durere
nu de suferință
de uitarea de sine să mă doară privirea
când tu, Mărite,
să te ridici și să-mi faci loc
cu pălăria în mână,
cu nesfârșitul poem la cingătoare
asemenea pumnalului de spintecat tăceri
de întors mațele clipei pe dos

așa să-mi zidești răbdarea și neliniștea
îmbulzeala și lacrima lină
lumina și tăcerea în care mă ascund
cum se mai feresc cuvintele de nașterea poemului
să nu te pedepsească la ținere de minte
mai mult decât numele tău
te strânge în brațe…

Mărite, nu credeam că poți muri
chiar dacă ai reușit să înveți pe de rost această trecere
înainte ca asfințitul să ne legene
pe genunchii tăi
sau poate să fie Steaua Ciobanului
rămas fără turmă, dar plină de iertarea pedepselor
înainte ca acestea să devină păcate.

ADI CRISTI