DIN DOI ÎN DOUĂ

Coronavirusul se amestecă în decizia politică. Mai rău decât mintea omului poate să proceseze. Este o beșteleală la nivel înalt, acolo unde există semnătura decisivă. Semnătura de care depinde nu doar viețile oamenilor, cât mai ales soarta acestora pe întinderea mai multor generații. Trăim o situație greu de povestit și, mai ales, greu de memorat. Avem un guvern interimar cu un prim ministru interimar, guvern din care face parte și noul prim ministru desemnat, care, în prima variantă, este și Ministrul de Finanțe. Premierul desemnat este aruncat în luptă pentru strângerea unei majorități parlamentare care să permită PNL să-și ia zborul, să guverneze țara cu depline puteri executive. Și, totuși, mai există un hop de trecut. Unul mic, nesemnificativ la prima vedere, dar care blochează întregul raționament. Cum dragoste cu sila nu se poate face, decât prin metoda violului, așa și guvernarea cu sila este de fapt un viol în masă, în care partea vătămată este poporul român, în acest caz, prins la duș.
Nici Orban și nici Cîțu nu vor să profite de conjunctura pe care viața le-a scos-o în cale, alergând după caii verzi pe pereții anticipatelor, chiar dacă alegerile parlamentare la termen vor fi organizate peste doar trei luni (sic!) Nu vorbim doar despre o anume ambiție, bolnăvicioasă, greu de decodificat. Este mai mult. Ar trebui să ne concentrăm asupra poveștilor ascunse, gesturilor greu de evitat în urma cărora liberalii ar ieși mai câștigători decât ar face-o la termen. Se știe, din cercetările sociologice, că un partid, în anul alegerilor parlamentare, dacă se află la guvernare, are toate șansele de a-și păstra capitalul electoral (probat cu numai un an înainte), doar dacă nu gafează în mod direct față de acel electorat dedicat, chiar dacă acesta nu vine din zona electoratului dezamăgit a celor care au ajuns între timp în opoziție. PNL a reușit în numai un an să-și trezească electoratul galben, să-l stropească cu apă, să-l reactiveze, pregătindu-l pentru bătălia cea mare, alegerile locale și cele parlamentare, ce vor avea loc în acest an.
Există o mare frică, o mare spaimă, un sentiment greu de povestit și explicat pe care liderii PNL îl scot astăzi din ce în ce mai precaut în față. Spaima că nu vor reuși până la toamnă să-și onoreze promisiunile pe care le-au preluat din vole de la PSD, promisiuni care sunt de fapt veriga slabă a întregii lor prestații politice. Și nu este vorba doar despre pensii, despre onoarea majorării acestora, prin creșterea punctului de pensie cu 40%! În joc sunt întinse pe masa negocierilor și celelalte componente ale unei politici sociale, străine unui partid de dreapta, dar care a reușit să-i asigure alianţei forțelor social-democrate în 2016 peste 60% din Parlamentul României! Acest procent a făcut din PSD duşmanul de moarte al umilului PNL, la care s-a înhămat Klaus Werner Iohannis, dar nu pentru că președintele avea sau are o dragoste totală față de liberalism, cât mai ales pentru că eşichierul politic nu i-a rezervat nici un alt partid dispus să-l înhame, chiar dacă, prin câteva încercări de a urca dealuri și de a coborî văi, Klaus Werner Iohannis a demonstrat că este un mare măgar.
Un animal de tracțiune, cu ritmul său molcom, din care nimic și nimeni nu-l scoate. Un catâr care are acea încăpățânare demnă de apreciat, atunci când își propune ceva, atunci când nu este dispus să cedeze, fiind dominat de scopul care îi scuză mijloacele. Este un Machiavelli upgradat atât cât să fie înțeles de personajele timpului prezent, chiar dacă nu în întregime. Este suficientă pătrunderea în taina pe care președintele o activează ori de câte ori simte cum țara îl privește cu suspiciune și neînțelegere, moment în care monosilabic președintele rostește, Da sau Nu, nimic mai mult, nimic mai puțin.
Liberalii sunt la putere, chiar dacă nu poți să afirmi că sunt pe cai mari. Nici pe măgar nu sunt descoperiți a fi încălecat, oferindu-ne un spectacol fantasmagoric, cu dezvoltări multiple ale imaginației, pierzându-ne de regulă pe drum.
Nimeni nu se poate întâlni cu noi, nimeni nu ne poate acorda credit atâta timp cât din noi nu mai rămâne decât iluziile pierdute, într-o țară străbătută de vocile nopții, smulsă din inefabilul căderilor abisale, în locul treptelor săpate în munte, drumul ce duce în ocna de sare, acolo unde vom avea întâlnire cu viața și moartea, cu libertatea și închisoarea.
ADI CRISTI