AIDEZ-MOI! HELFEN SIE MIR! HELP ME!

Întoarcerea la  matcă – poate fi titlul sugestiv, privind odiseea PNL, partid din ce în ce mai mototolit, mai sfârtecat, mai plin de răni fatale, în ceea ce privește obositul său rol, asumat pe scena politicii românești.

PNL a fost nevoit să înțeleagă retorica după care funcționează jocul politic, ajuns în 2016 să fie influențat mai ales de alții și nu doar de voința politică a partidului. O astfel de observație este valabilă nu doar pentru liberali, ci pentru toți actorii politici ai vremii puși în situația confruntării directe cu vremurile. Dacă în deceniul băsescian exista o opreliște, numită Curtea Constituțională a României, o cenzură  ce putea să schimbe voința, fie și a unei majorități politice conjuncturale, de această dată cenzura a devenit punctuală, care nu se mai referă la regula jocului, ci mai ales la persoana aflată în analiză. DNA a devenit arbitrul ce validează sau nu cariera politică a unui individ, mai mult sau mai puțin supărător pentru anumite interese, doar de ”sectă” știute.

După ce Traian Băsescu a început să devoaleze mecanismele după care funcționează ”secta”, aproape instantaneu aceasta din urmă a reacționat, începându-se urmărirea penală într-un dosar căruia procurorii îi dăduseră ca soluție NUP, ne începerea urmăririi penale. Mai mult, pe ”surse” nu au ezitat să-i aducă aminte fostului ”președinte jucător” de zestrea de dosare penale ce așteaptă același procedeu de a transforma NUP-ul în UP. Traian Băsescu nu stă cuminte, chiar și numai pentru că ”știe el ce știe”, burzuluindu-se la procurori că aceștia nu au ce să-i facă, el neștiindu-se cu musca pe căciulă, încălcând vreo lege. Contrar acestei siguranțe băsiste, mass media încă mustește de toate ilegalitățile comise de Traian Băsescu, în cele trei ipostaze, de ministru, primar general, președinte de țară.

Meciul se anunță nu numai palpitant, dar și instructiv. Nouă nu ne rămâne decât să asistăm la acest spectacol de marionete, așa cum am vizionat penibilul film de desene animate, ”Liberal de împrumut”, în interpretarea debusolată a magistralului Marian Munteanu, secondat de penibilii Alina Gorghiu și Vasile Blaga, două figuri pleoştite a Marelui PNL.

Din nou în ultimii doi ani PNL dă o nedreaptă probă de ridicol, dar binemeritată pentru destinul pe care și l-a ales singur sau, mă rog, ajutat de un Sorin Frunzăverde, peste care s-a turnat o tăcere gângavă de Iohannis. Lipsit de orizont, fără simțul proporțiilor, dezorientat în spațiu, pierdut în timp, PNL se zbate ca peștele pe uscat, fiind o pradă ușoară pentru toți împiedicații lumii.

Povestea cu candidatul necesar PNL pentru funcția de Primar General al Capitalei vine să simplifice, paradoxal, lucrurile. După cele trei rateuri și completarea listei cu veșnicul dat deoparte, Cătălin Predoiu, s-a construit deja imaginea partidului fără șanse, a Marii Bâlbe față de care electoratul nu poate decât să-și facă datoria ignorării, a trecerii mai departe, astfel încât să existe acest reflex al nimicniciei al gesturilor mărunte, amatoriceşte în care PNL își demonstrează excelența.

Noul candidata, de fapt al patrulea candidat este în măsură să-și revendic locul atâta timp cât din postura sa de premier veșnic ținut în umbră a devenit specialist în creșterea mușchilor de pădure, a lianelor junglei, astfel încât prezența sa în echipa de candidați pentru Primăria Generală a Bucureștiului  să fie motivul național al ratării, firești și fără emoții. Dacă ar fi să comparăm două destine, cel al câștigătorului și cel al perdantului, fără doar și poate ne va apare în fața ochilor chipurile lui Traian Băsescu și cel al lui Cătălin Predoiu.

Se spune că, de regulă, câștigătorul și-l alege soarta și nu electoratul sau, așa cum riscă astăzi analiștii politici, cancelariile lumii și nu electoratul onest și de bună credință.  În comunism alegerile erau o probă de servilism, de a ne minții singuri, furându-ne unul altuia căciula. În capitalismul de cumătrie, reinventat în spațiul mioritic, alegerile sunt aceeași Mărie cu altă pălărie, astfel încât să nu existe nici o surpriză care să supere Înaltele Porți ale celor care ne dau bani, nu degeaba, nu pentru că și noi le dăm bani (deocamdată mai mulți decât primim sau decât reușim noi ”să atragem”), ci pur și simplu pentru a ne cumpăra un stăpân. Trebuie să recunoaștem, să ne facem mea culpa, că nu suntem învățați să trăim încă fără stăpân (tătuc, dictator etc.), fără ca poziția mâinii noastre să nu fie una întinsă, care să sugereze ajutorul, pomana sau în limba binefăcătorilor: Aidez-moi! Helfen Sie mir! Help me!

ADI CRISTI