TOAMNA MERGE CU AUTOBUZUL PE SCARĂ

Haos total. Nimeni nu mai știe de unde să înceapă fraza descătușării. Nimic nu explodează: Totul se adună, se strânge, se îngrămădește, crește, crește…Explozia este totuși iminentă. Toți o așteaptă. Toți se strâng covrig, strâng ochii, pumnii, se ghemuiesc și…așteaptă în acea stare în care te aștepți să faci un atac de cord, cel puțin. Nu faci încă acel atac de cord, dar ai libertatea să te destinzi, asemenea unui arc presat până la refuz, până la atingerea prin presare a spirelor aduse în stare de contopire.
Imperturbabil Klaus Werner Iohannis trece ca o lebădă în susul și în josul lacului. În urma sa se simte imperceptibila adiere, ca o trenă, ca o mângâiere suavă…Chiar dacă prin apropiere se umbra haosului dă în clocot.
Ora 18 a redevenit ora de spovedanie a Președintelui. Ora în care, înconjurat de presă, K.W.I. joacă rolul acelui kiwi stors până la eliberarea vitaminei C, eliberând un puternic potențial de anticipat.
Bucureștiul este în scenariul roșu. Aș fi dorit să aud în continuare lozincile inspirate de această culoare blestemată. Ceva cu CIUMA ROȘIE! Țara, chiar dacă trece pe galben astăzi, încă mai are de plătit oalele sparte ale indolenței din urmă. Roșu a ajuns să enerveze nu doar curcile, cât mai ales pe toți cei care încearcă să se identifice un ziua de mâine. Există în legile lui Murphi șansa continuității cu orice preț, ”Zâmbește, mâine va fi mai rău!” Această prăbușire în desuetudine este de fapt acea palmă dată peste cap, cu acea forță necesară nu doar plescăitului, cât mai ales transmiterii loviturii de grație prin intermediul bâtei Covid-19.
Încurcă lumea continuă să fie interpretat în același tip de bătuta pe loc cu ajutorul căreia bătrânii și băbuțele se luau la joc, pentru a mai uita de durerile din genunchi, șolduri, glezne.
Peste toate a mai năvălit și distrugătorul ”trei la mie”, ce a întors lumea pe dos. De fapt, fiind într-o firească nebunie fără capăt, s-a amestecat totul alandala, făcându-se o ciorbă de pește, de potroace, de găină, de legume, fiartă în doze mici, sub formă de esențe, astfel încât să se meargă până la restauratul din colț, evident închis și el, cu intenția de a găsi o solniță din care să luăm câteva cristale de sare.
Țara este în haos. Țara face parte din batista fiecărui cetățean, în care a ajuns să-și adune nu banii, ci lacrimile deznădejdii. Se plânge din toate pozițiile, pe toate formele de relief, astfel încât, să nu ne îndepărtăm tălpile de pământ, să trăim, cel puțin cu senzația, că nu ne-am risipit în aer, că tălpile noastre sunt puternic înfipte în stânca muntelui sau sub brazda câmpiei. O astfel de realitate este benefică următorului pas. Chiar dacă țara se află în stare de imponderabilitate, chiar dacă ni se pare că plutim înspre cele nouă ceruri, pe fond avem șansa de a ne regăsi doar în acele puncte de intersecție în care se adun oameni puțini, dar în competența cărora sunt marile destine ale timpului prezent. Trebuie să ne obișnuim să lucrăm pentru timpul prezent, când acest timp este ținut cât mai mult în prezent înainte de a fi lăsat în fireasca sa curgere a memoriei trecutului.
Avem nevoie de acea minte lucidă care să ne scoată din blocajul intempestiv al hazardului, astfel încât întâmplarea să aibă nu numai un rol determinant, cât mai ales să fie și principalul vinovat de serviciu, indiferent dacă îi sunt cunoscute datele de identitate sau nu.
Haosul din țară este un bulevard central și nu o fundătură. Pe el se produce marea îmbulzeală, dar și marea aiureală. Din prea mult orgoliu se naște aroganța, așa cum din prea multă aroganță se naște lingătorul de clanță, viitorul reprezentant al guvernului în teritoriu, acea instituţie care se și numește Instituția Prefectului în Județul… Cu alte cuvinte, el nu este un cutărică, el este o ditamai instituție! El este reprezentantul Guvernului în teritoriu. O astfel de îmburicătură nici nu lasă să se înțeleagă altceva decât marea aiureală, locul din care începe să se prăbușească întregul orizontul.
O astfel de încercare ne pune la colț, în genunchi, cu mâinile ridicate, aşteptându-ne pedeapsa. Avem gândul curat și creierul spălat, în marea noastră majoritate. Suntem blestemați de a ne lăsa păcăliți, fraieriți, lingușiți. Suntem toți scoși la tablă, fără ca la locurile noastre să ne întoarcem în egală măsură.
Nimeni nu dorește să spună pe nume și prenume ceea ce el a văzut, ceea ce el a descoperit. Nu dorim să ne legăm la cap cu ceea ce am văzut, dar care nu ne privește, atâta timp cât, de regulă, suntem purtați pe drumuri și trebuie să plătim mai ceva decât răufăcătorii. Un martor incomod devine peste noapte în rândul infractorilor.
Haosul ne sufocă, dar ne și ridică în ochii celor care așteaptă de la noi să se întâmple ceva, de genul: a mai trecut o vară, vin ploile și toamna merge cu autobuzul pe scară!
ADI CRISTI