MAI UȘOR CU PIANUL PE SCĂRI

Dacă nu am fi fost un stat social era mult mai simplu pentru guvernanți de gestionat pandemia SARS COV-2, pandemie care ne ocupă timpul ultimului an de zile. În condițiile satului social guvernații sunt obligați să țină cont de cetățeanul defavorizat, care nu se pricepe cu mintea lui să trăiască la limita supraviețuirii, cel puțin.
Problemele (generate sau imaginate) de pandemie, care au încercat să ne dezbine sau să ne solidarizeze sunt de fapt reacțiile spontane ale comunității, care încearcă să trăiască prin continuitate în spațiul Carpato-Dunărean, de la începuturile vieții pe pământ.
Ideea de ”suntem aici de când pământul” ar trebui să ne confere un plus de stabilitate, de luciditate, de forță interioară care să ne elibereze acel echilibru necesar stabilității celui care confirmă bănuiala de a fi pe aceste locuri de la începuturi, fără ca aceasta să dezvolte tendinţa de a impune legea talionului, în lipsa unui cod de legi și a unui judecător, care să iasă de sub ghilotina dreptății și adevărului.
„Cu mască sau fără mască” – este fractura produsă în societatea noastră, cu oamenii care acceptă să poarte masca chirurgicală și oamenii care nu acceptă acest gen de protecție. Astfel, avem două lumi, mai mult decât două Românii. În întreaga lume afectată de pandemie există răbdare, conformare și revoltă dusă până la schimonosirea feței, ”model Șoșoacă”.
Putem vorbi despre Diana Șoșoacă fără a mai vorbi despre această neliniștită, apărută din rana poporului român, cum altădată „apăreau muzele din spuma mării”.
Șoșoacă a devenit astfel o stare de revoltă dusă dincolo de absurd, în spațiul în care tonalitatea țipătului dictează de partea cui să fie dreptatea.
Chiar dacă discuția începe să aibă valori metafizice, nu putem neglija relația pe care individul o are sau o strică din prea multă necunoaștere a realității, prin aroganță și ne cutezanţă. Astfel, apar partizanii Dianei Șoșoacă, la rândul lor personificați până la zeificare. Astfel, se produce acel tip de îmbulzeală în care nu mai ești singur, nu mai greșești doar pentru tine, ci te afli expus în Piața Publică, unde unii te aplaudă și alții te judecă, aruncând cu pietre în tine. O
expunerea publică este de fapt examenul pe care dacă îl treci ai la picioarele tale comunitatea, iar dacă pierzi devii un subiect de rezervă, o trimitere peste ani la ceea ce ai spus, dacă vei fi pomenit în viitor ca cel care a avut dreptate atunci, dar nu a fost crezut, de acel mental colectiv al unui timp mult prea grăbit pentru a fi judecat.
Vorbim, fără a scoate un sunet, despre non sensul care ne duce glorios spre marginea răbdării. Marile orașe ale țării sunt rând pe rând carantinate, fără a avea vreo rezervă, vreun comentariu atunci când conducerile administrațiilor locale sunt nevoite să accepte carantinarea localității, în care rata de infestare depășește 6 oameni la mia de locuitori. Mai există o salvare, după modelul Timișoarei, de de exemplu, dacă la conducerea Consiliului Județean (Alin Nica) se află un lider al PNL, indiferent dacă primarul Dominic Fritz (USR) a votat pentru continuarea carantinei la Timișoara, refuzând ”votul politic” sugerat de la centru.
Cu toate acestea, la o rată mai mare de infestări, pe care municipiul de pe Bega, a atins-o săptămâna trecută și care a stat la baza trecerii inițiale în carantină, iată că la sfârșitul acestei săptămâni, specialiștii au votat ieșirea din carantină, cu toate că rata infestării a fost peste 8 (sic!)
De fapt, dincolo de jocurile mizerabile între politicieni s-a obținut deja desensibilizarea demersului politic atunci când se sare gardul și nu se găsește intrarea firească în cealaltă parte, fără însă ca această schimbare să însemne și trecerea de partea adevărului.
Există și această tristă posibilitate de a lucra în contul răului, de a nu reuși să pledezi în favoarea binelui enunțat.
De fapt, răul cel mare îl faci din acest moment în care nevoia unei strategii de șoc, privind carantinarea localității, se dovedește a fi imposibil de realizat datorită acestui „episod Timișoara”. Vrem să fim freş, vrem să fim scoși din țiplă, vrem să fim „dintr-o bucată” uitând că de fapt nu putem să fim decât ceea ce reflexele noastre ne prezintă.
Mai ușor cu pianul pe scări, chiar dacă suntem pe panta în care coborârea devine periculoasă.
ADI CRISTI