IERTARE EMINESCIANĂ

De 132 de ani, pe 15 iunie, încercăm să ne aducem aminte de Mihai Eminescu, de parcă Poetul ar fi condus astăzi pe drumul dinspre veșnicie. Poate și pentru că prezența sa continuă are forța de a ne da această senzație a prezentului. De regulă, timpul prezent este din ce în ce mai imperceptibil, el având capacitatea de a fi trecut, din ce în ce mai mare. Nici bine nu spui Da sau Nu, că toată construcția la care ai lucrat ajunge timp trecut. Din ce în ce mai multă amintire ia locul celor pentru care ai fost în stare să-ți sacrifici singura viață de care dispui, fără nici o urmă de regret. Ai fost încrezător că ceea ce faci, faci bine, că lucrarea ta este pe cât de consistentă pe atât de necesară următorului pas, pe care tu și semenii tăi sunteți pregătiți să-l faceți.
Eminescu nu poate fi extras din importanța timpului prezent oricât de neînsemnată i-ar ajunge curgerea. El există cum mai există în aer urma zborului păsărilor sau urma razelor Soarelui. Eminescu face parte din noi, atâta timp cât noi suntem atomii universului, fără ca să avem pretenția personificării acestui spațiu infinit.
Eminescu poate să fie nume de Galaxie, cum fiecare vers de-al său nemuritor poate să fie identitatea unei noi constelații.
Timpul în astfel de spații devine curb, astfel încât, drumul cel mai scurt dintre două puncte nu mai poate fi linia dreaptă.
Linia care ne unește pe noi, oamenii, rămâne pentru totdeauna distanța de la noi la Dumnezeu, prin rugăciune, dar mai ales prin forța iubiri fără de moarte. Avem nevoie de Eminescu pentru a reuși să învățăm „pre limba noastră” taina care ne-a învățat și ne învață despre simplitatea gestului.
Am ajuns să ne cuprindem cu o simplă tăcere întregul zbucium universal, astfel încât să fim cu ochii limpezi deschiși, semn de profundă adâncime.
Viața chiar dacă ne consumă la maxim nu ne mai intimidează ca atunci când nu-i înțelegeam mecanismele. Astăzi o cunoaștem din ce în ce mai mult, chiar dacă ne folosim de ea din ce în ce mai puțin. Aceasta ar putea fi slăbiciunea noastră de oameni supuși greşelilor, dar care avem demnitatea de a recunoaşte că suntem greșeala greșiților noștri.
Eminescu nu ne iartă, atâta timp cât ne iartă Dumnezeu pentru a ne salva. Eminescu nu a ezitat să ne pedepsească arătându-ne cine suntem, de unde venim și încotro mergem, descoperind astfel partea noastră de sensibilitate, mult mai puternică decât forța necesară desprinderii de gravitația proastelor obiceiuri.
Nu cred că mai există o a doua șansă de a reveni din morți, asemenea lui Iisus, Mihai Eminescu, chiar dacă forța cu care aducerea sa din nou la cele lumești este tulburător de mare. O astfel de neputință se bazează pe legile firii, pe implacabila pedeapsă pe care fiecare din noi, oamenii vii, suntem datori să ne-o asumăm, la trecerea în lumea de-apoi.
Suntem vii o secundă astrală, pentru a reuși să murim pentru totdeauna. Viața de dincolo de moarte, ne-a învățat și Eminescu acest lucru, este posibilă numai prin părăsirea lumii celor vii. Doar aceștia au acces la nemurire, mai ales dacă ei s-au dovedit a fi creatorii de care lumea rămasă dincolo se folosesc de creațiile acestora. Iisus Hristos ne-a dat acest exemplu de bună practică, lăsând o lume nouă la linia de START, arătându-ne ce înseamnă minunea, ce înseamnă învierea, ce înseamnă iertarea, umilința, smerenia, cărămizi din care, cu gestul firesc al constructorului, ne-a arătat cum se împlinește o faptă bună, fără ca în spatele acesteia să stea necuprinsele căi ale greșelilor, minciuna, fățărnicia, hoția.
Viața de după Hristos a fost libertatea opţiunilor de a alege calea cea dreaptă atunci când aceasta te duce pe drumul cel drept, risipind surplusul de material, eliberând chipul simplității, al sincerității, fără ca naivitatea să fie chiar atât de condamnat, dacă în esența ei găsim bunul simț și buna înțelegere supuse demnității de a fi în prelungirea umbrei care ne îmbracă pe noi, pământenii, pedepsiți de Dumnezeu să fim buni sub semnul crucii care ne separă, dar care ne ține laolaltă adunați.
Mihai Eminescu a mai plecat o dată la Dumnezeu, cerându-și iertare pentru ceea ce a lăsat în urma sa.
ADI CRISTI