DRUMUL SFÂRȘITULUI DE AN

Ne împăcăm cu vremea care trece. Avem sau nu avem răbdare, mergem mai departe! Mergem încotro credem că ne va fi mai bine, chiar dacă, de 32 de ani petrecuți, nu am simțit acest lucru. Doar crezul că înainte trebuie să mergem ne ține motivați: Vrem să ne cunoaștem, nu doar destinul cât mai ales vrem să fim în linia întâi, dar nu pentru a lupta, ci mai ales pentru a fi în centrul atenției. Vrem să fim punctul de intersecție, locul în care se întâlnesc toate direcțiile, toate privirile.

Avem întâietate, suntem credibili, chiar dacă, vrem sau nu vrem, ținem prin nonșalanță interesul crescând.

Nu ne pasă de ceea ce se va întâmpla cu noi, noi fiind de această dată nu neapărat cei ai locului, cât mai ales cei care își asumă centrul atenției.

Irlandez sau nu, un turist pătrunde în Casa Poporului, Palatul Parlamentului,  cu o nonșalanță greu de povestit, greu de crezut. A traversat peste 200 m de peluză, a spart un geam de la intrare, a pătruns până la etajul III unde, în cele din urmă, a fost capturat de „vigilenții apărători ai aleșilor”, care din fericire erau plecați cu „treburile Crăciunului” prin teritoriu.

În cealaltă parte a întâmplării zilei, de această dată sub formă de cuțit băgat nemilos în sufletul românilor, aflăm că Victor Socaciu a murit. A  murit unul dintre cei mai mari muzicieni, interpreți și  compozitori de muzică folk. A fost mentorul a mai multor generații de interpreți, oferind lumii muzicale melodii ”numai bune de pus la rană” în timpul regimului comunist. A compus și a interpretat peste 300 de cântece, melodii care au adus în casele românilor aripi ale speranţei, chiar și atunci când acest zbor spre libertate nu oferea șansa de a înțelege ceva.

Victor Socaciu a fost alături de Florian Pitiș, arhitectul folkului românesc, astfel încât trecerea prin cântec a vieții de zi cu zi să se facă într-o firească empatie cu iubirea, cu dragostea  care își asumă credibilitatea sentimentului,

Victor Socaciu a reușit prin editura CronEdit să-și publice și versurile principalelor sale cântece, poeme ale cărui redactor de carte este  poetul Valeriu Stancu. Nu de puține ori Victor Socaciu a venit la Iași, oraș pe care cantautorul l-a iubit fără rezerve, regăsindu-se în plimbările prin Copou alături se muzica sa.

Pandemia cu noul coronavirus nu l-a ocolit nici pe el. Diabetul, insuficiența renală, dar și cardiacă l-au pus la zid condamnându-l în cele din urmă la moarte. O moarte la care nu s-a cerut nici măcar firescul certificat de bună purtare, de valoare îndreptățită să-i fie  prelungită viața, chiar și numai pentru încă o melodie, onorarea unui ultim bis, solicitat de această dată de veșnica lui amintire. Victor Socaciu a pătruns deja în galeria oamenilor despre care se va vorbi în paginile de istorie a muzicii astfel încât să ne apropiem de suferință prin cântec sau de bucurie prin tăcerea pe care fiecare vers cântat o resimte.

Două întâmplări care ne-au scos din starea colindelor, care ne-au trezit din amorțirea bucuriei Nașteri lui Iisus Hristos și ne-au redat întâmplărilor zilei, întâmplări care devin din ce în ce mai agresive aici, în spațiul mioritic, fără ca această alegere să ne aparțină.

Ne împăcăm cu vremea care trece. Avem sau nu avem răbdare, mergem mai departe! Mergem încotro credem că ne va fi mai bine, chiar dacă, de 32 de ani petrecuți, nu am simțit acest lucru. Doar crezul că înainte trebuie să mergem ne ține motivați: Vrem să ne cunoaștem, nu doar destinul cât mai ales vrem să fim în linia întâi, dar nu pentru a lupta, ci mai ales pentru a fi în centrul atenției. Vrem să fim punctul de intersecție, locul în care se întâlnesc toate direcțiile, toate privirile.

Avem întâietate, suntem credibili, chiar dacă, vrem sau nu vrem, ținem prin nonșalanță interesul crescând. România, indiferent de ceea ce se întâmplă în ea, aparține în exclusivitate românilor, atâta timp cât în România poporul se naște și nicidecum nu se adună din toate colțurile lumii.

Aceste gânduri îmi vin în întâmpinare la finalul acestui an care a fost al dracului de neașteptat, cu sfârșitul însăilat în ață albă, gata oricând să fie desfăcut tivul la o eventuală creștere. Suntem pe drumul sfârșitului de an. Nimic altceva, nimic mai mult, nimic mai puțin!

ADI CRISTI