DUMEZEU SĂ-I IERTE DOAR PE UNII, PE CEILALȚI…DUMNEZEU CU MILA

Adi Cristi

Un teribil accident aviatic, în care a murit o studentă și pilotul Adrian Iovan, cel care a decis să își sacrifice viața pentru a-i salva pe cei șapte pasagerii,  a aruncat din nou societatea civilă în aer, de această dată reacționând împotriva unei bâlbâieli indamisibile a celor care ar fi trebuit din secunda unu a anunțării acestui grav accident să urmeze procedurile stabilite în astfel de situații dramatice.

Ei bine, nu s-a întâmplat așa. Lipsa Lui Raed Arafat din țară a aruncat din nou sistmeul în aer, dovedindu-se a fi unul fără cap și fără genunchi, gafând indamisibil în intervențiile ce ar fi trebuit să se desfășoare prin coroborarea tuturor celor care, conform procedurilor, ar fi trebuit să participe coerent și nu ”călcându-se în picioare”. O situație de urgență, iată este imposibil să fie gestionată fără Raed Arafat, ”ctitorul” SMURD din România. Paradoxal, de această dată,  primii medici sosiți la locul accidentului au ajuns în aceeași secundă cu producerea acestuia, atâta timp cât cei șapte pasageri formau o echipă de medici chirurgi aflată într-o misiune de prelevare de organe, la Oradea, în vederea unor transplanturi ce urmau să fie făcute la Cluj. Medicul Radu Zamfir, cel ferit de Dumezeu și scăpat datorită sacrificiului lui Adrian Iovan, a fost în stare să îndeplinească misiunea unui adevărat specialist de la SMURD, în timp ce colegii săi bâjbâiau să afle  locul în care avionul s-a prăbușit, chiar dacă, același medic Radu Zamfir nu a pierdut din vedere ca primă intervenție anunțarea la 112 a nefericitului incident. Un pădurara al locului a ajuns în zonă după o oră de la plecarea sa de acasă, spre vârful cel mai înzăpezit, acolo unde intuiția lui i-a spus că doar acolo ar putea să fie, dacă tot a spus doctorul că ”e multă zăpadă acolo”! – a gândit pădurarul, întovărășit de alți doi oșeni. Dacă echipele de intervenție, care a aflat despre prăbușirea avionului, de la doctorul Radu Zamfir, în jurul orei 16, ar fi acționat ca munteanul nostru, atunci intervenția echipelor de salvare ar fi fost făcută cu trei ore mai devreme, cel puțin, poate intenția de sacrificu a lui Adrian Iovan să fi rămas doar gestul care nu ar mai fi vorbit despre el, la timpul trecut, putând fi salvat, pe el și studenta care, din prea multă dragoste de meserie, a murit înainte de a-și fi desăvârșit studiile.

Cu sigurnață că operăm în spațiul probabilităților, spațiu ce are și un important coeficient de irealitate, de fantastic, de ne mai întâlnit. Ceea ce ne impresionează cu adevărat ține mai mult de lipsa de reacție a celor care ar fi trebuit să aibă deja formată intervenția la nivelul reflexului pavlovian. S-a aprins lumina, în acel moment totul se pune în mișcare, cu un automatism greu de ingorat, dar necesar în această luptă ce se dă nu cu gerul, nu cu muntele, nu cu zăpada, ci cu secundele. Salvarea viețiilor celor accicentați este o luptă nemiloasă cu timpul. O secundă poate fi decisivă pentru întoracerea înspre cei vii a celor smulși de profesionalismul celor care intervin la timp în cazuri similare cu prăbușirea avionului lui Adrian Iova. Dacă nu ar fi fost acest pilot, cu o experință demnă de ținut minte, cu un spirit comun doar celor care nu ezită să înțeleagă că tot timpul cel de lângă tine este mai important decât tine, atunci am fi vorbi, fără doar și poate, de șapte morți, cărora toți le-am fi plâns nenorocirea, semn al solidarității umane. Așa ne putem verifica potențialul nostru de umanitate. Atunci nu ne-ar mai fi interesat cine a greșit, cine nu a acționat la timp, de ce nu reușim să învățăm fiecare lecția pe care o avem de învățat. Poate atunci totul ar fi fost decontat ”ghinionului, clipei nefaste, ceasului rău” sau, ca o ultimă mângâiere, ”voinței lui Dumnezeu”: Așa a vrut Dumenzeu, să-i ia la El pe cei mai buni!    Dar, ceea ce am văzut pe fundalul acestei noi lacrimi a nedreptății a fost reacția societății civile care a pus nu numai presiune pe responsabilii timizi și gânguitori, ci a scos la iveală cât de nepregătiți suntem noi, românii, de fiecare dată, fie iarnă, fie vară, fie vânt. Să fie acesta Călcâiul lui Achile la români?  Este o întrebare al cărui răspuns naște o altă întrebare, ceea ce ne face să fim siguri că am pus o întrebare bună, dar care oricum nu ne ajută la ceva. Dumenzeu să-i ierte pe cei care au murit, cât despre ceilalți, care au permis să se întâmple tragedia… Dumnezeu cu mila!