DUPĂ 77 DE ANI…

Cuvintele devin uneori mult mai puține decât ai dori tu să exprimi. Te simți înconjurat de silabe, de efectele nopții căzută în beznă, legându-ți-se de glezne singurătatea sub formă de lanț, greu și rece, limitator de zbor și de libertatea de a fi pasăre sau pur și simplu aer.
Această stare se naște din disperarea de a fi om, când umbra se întinde pe jos sau pe ziduri în zbaterea ei căutătoare de aripi, de care doar libertatea mai poate înălța ultimul zmeu sub formă de ultim tren, pe care viața ți-l pune la dispoziție. Această clemență este de fapt ultima încercare de supunere, de genunchi așezați pe căldura pământului, înainte de a te ridica întru împlinirea cântecului ce aduce cantația tăcerilor dintre silabe la judecata ce știe pe de rost umilința și răstignirea.
Oamenii au demonstrat că nu sunt străini de măcelul semenilor, de parcă cei striviți ar fi fost lucruri necesare producerii rumegușului, imperios necesar amestecului cu apă și văzduh, folosit mai apoi la ridicarea Marelui Holocaust, răscolitor de somn și de liniști docile la bazele cărora în fiecare an se vor depune coroane de flori, lacrimi și amintiri repovestite, dar niciodată tocite.
Crima produsă împotriva umanității avea să devină astfel lumânarea veșnic aprinsă, ochiul sclipitor de lumină, în raza căruia să se așeze genunchii celor înăspriți de durerea aducerii aminte a drumului pre moarte călcând .
Au trecut 77 de ani de rugăciuni întipărite pe ochii uscați, storși de lacrimi și de tăcutele cuvinte. 77 de învieri în umbra cărora au crescut cascadele provocatoare de urlete adunate în spatele lacrimilor pierdute la împărțirea destinului fiecăruia dintre noi, cei rămași să ducem crucea, dar nu ca pe o pedeapsă, ci pur și simplu cum se mai duce blestemul pe umeri în locul sicriului, fără capac și fără mort de îngropat.
Holocaustul avea astfel să devină, după 77 de ani de lacrimi purtate de mână, locul de întâlnire al genunchilor însângerați de invocarea iertării, fără însă ca aceasta să cuprindă explicit vinovăția asumată cu tâmpla acoperită de iarbă sau pur și simplu cu veșnica rugăciune a iertării din moarte cu moartea pre moarte călcând.
Trebuie să fim conștienți că între noi și restul Universului există necurprinderea numelui lui Dumnezeu, infinitul care ne victimizează umbra, transformând-o în punctul pe care putem să-l folosim ca o firească încheiere sau pe care îl putem repeta de trei ori descoperind astfel nesfârșita stare de așteptare, păstrându-ne în joc, fără a ne invoca activ prezența.
Când suntem provocați să vorbim despre moarte ar trebui să privim adâncimea văzduhului să încercăm desprinderea unui semn al cunoașterii, semn apropiat de crucea care ne ține în viață și care ne deschide moartea la murmur, la prelungirea vieții ca un ecou al strigătului de ajutor.
Genunchii nu ezită să devină altarul care ne poartă rugăciunea cum aripile păsării ne poartă strigătul sfâșietor de durere, înghețat în acest salt peste timp, peste 77 de ani în care s-a încercat o nouă probă de aducere aminte a durerii produsă de sălbatica ură, specifică doar ființei umane.
Abuzurile și extremismele de orice fel nu pot fi tolerate. Încălcarea legi trebuie sancționată fără nici o rezervă, fără nici o abatere emoțională. Sunt cauze ce nu pot fi pierdute, chiar și numai pentru că de fluența reacțiilor în astfel de momente poate genera dezechilibre ale sistemului dezastruoase pentru cei care rămân la pupitru. Trăim una dintre cele mai negre perioade post holocaust, perioade în care intimidarea devine de fapt repetiție general a ceea ce este pe punctul de a se întâmpla.
Președintele Klaus Werner Iohannis, în Marele Templu al evreilor din România, nu ezită să menționeze: ”Trebuie să vorbim deschis și onest despre ce a fost, să ne asigurăm că generațiile viitoare vor cunoaște trecutul dureros”. Cu acest prilej, șeful statului a amintit de atrocitățile petrecute în trecut, subliniind că aduce „un pios omagiu victimelor Holocaustului și reiterez angajamentul ferm de a nu uita și de a transmite generațiilor viitoare misiunea prezervării memoriei Holocaustului”. „Promovarea drepturilor și a libertăților fundamentale, respectarea adevărului istoric și înțelegerea cauzelor care au determinat apariția unor asemenea atrocități ne dau asigurări că astfel de crime împotriva umanității nu vor mai avea loc niciodată”, a transmis Klaus Werner Iohannis.
Cuvintele devin uneori mult mai puține decât ai dori tu să exprimi. Te simți înconjurat de silabe, de efectele nopții căzută în beznă, legându-ți-se de glezne singurătatea sub formă de lanț, greu și rece, limitator de zbor și de libertatea de a fi pasăre sau pur și simplu aer.

ADI CRISTI