Ultima răsuflare

sortită să ne țină de mână

în trecerea nostră prin vremuri

povestioare și plină de noi

(cei care rămânem să fim povestitori…)

am păstrat-o pentru inevitabila despărțire:

 

Cu fiecare respirație aerul poartă

amprenta sub formă de zbor

de aripi fâlfâitoare

care ne ridică

cel puțin să ne cuoaștem înălțimea…

 

De fiecare dată ieșim mai mici

decât am fi dorit să fim…

 

Nici măcar femeile de peste doi metri

nu se muțumesc să ne arate

cât de înalte sunt

punându-și obligatorii pantofii cu tocuri cui

care le înalță mai sus, mai sus…

 

Doar bătăile de aripi mai reușesc

să facă din trupurile lor zvelte păsări

înspre care privești

din micimea ta de om normal și bun familist

de parcă ai ținti să ajungi

în vârful turnului eiffel…

(evident, prin interior)