Mă scoate din casă, cu ochii legați

durerea în care m-a zidit

(sub formă de grotă și mai apoi de palat)

nevoia de a fi adăpost pentru viață.

 

Te-am adus lângă mine

să uităm reciproc unul de celălalt.

Aducerea aminte rostogolea

rostul fiecăruia în singurătate,

regăsindu-ne mai puternici și de neînvins

mai plini de amintiri,

de dorința sălbatică a îmbrățișării

strecurată printre noi ca un șarpe.

 

Doar așa am ajuns să rămânem zidiți

dar nu ca un zid, dar nu ca un pod…

Am ajuns să fim zidiți ca o apă:

moleculă lângă moleculă

legați de curgerea nestăpânită și de nestăvilit

ce nu se lăsa pierdută nici de cădere

și nici de vărsarea în mările lumii.