SĂRBĂTOARE ȘI COMEMORARE

Adi Cristi

Astăzi vorbim despre revoluție, chiar dacă, în jurul nostru se schimbă guverne, Traian Băsescu își face ultimul număr prezidențial, Victor Ponta renunță la doctorat, ca și cum nu i-a mai rămas nimic spectaculos să întreprindă.

Despre revoluție ne-am învățat să vorbim, în ultimul sfert de veac,, de pe 14 și până pe 22 decembrie”, mai ales că în ultimii ani oamenii și-au revenit din entuziasmul monopolist al Timișoarei, considerat mult timp orașul în care a început Revoluția română din decembrie 1989.

Acum, când Iașului i s-a recunoscut de către istorie acest drept de a fi orașul inițiator al Revoluției române din decembrie 1989, povestea cu libertatea la români devine mult mai credibilă, chiar și jertfa de vieți omenești reușește să-și găsească o utilitate în salvarea adevărului și instaurarea normalității respectului.

Este din ce în ce mai hilară ”întrecerea socialistă” care s-a desfășurat în acești 25 de ani de rememorare a evenimentelor sângeroase din decembrie 1989. La un moment dat am asistat la o isterie a morților în revoluție, așa cum a fost o isterie a revoluționarilor ”născuți peste ani, după ce revoluția a decis să-și onoreze eroii și luptătorii,  fără ca să ne dăm seama că această inflație, artificial creată, nu era altceva decât o întinare a memoriei celor care au murit pentru libertatea pe care poporul român și-a asumat-o, în momentul în care la Iași au fost tipărite acele manifeste prin care românii erau chemați să protesteze împotriva regimului comunist, pentru viața mizeră pe care erau obligați să o trăiască.

Astfel, nu putem să nu sesizăm astăzi, când orgoliile rănite se pare că s-au stins, când mare parte din adevărurile neștiute ale revoluției s-au aflat, că mult mai important pentru noi și pentru țară au fost orașele în care nu s-a murit, atâta timp cât, cei mai mulți morți din cele peste o mie de victime, s-au datorat confuziei, anumitor răzbunări personale și, nu în ultimul rând, incompetenței celor care și-au asumat conducerea județelor și care s-au dovedit a fi ”o proastă soluție”, generatoare, printre alte eșecuri, și de pierderi de vieți omenești nevinovate. Au apărut după 1990 orașele martir în care s-a murit doar pentru că miliția a tras în armată și invers, în urma gestionării situațiilor la modul dezastros.

Revoluția română pe lângă eroii ei, pe lângă morții ei nevinovați, mai are și vinovați, alții decât principalii autori ai dictaturii ceaușiste, dictatură ce a consolidat un sfert de veac de ceaușim, provocând la final, pe 14 decembrie 1989, ”explozia mămăligii”, explozie ce avea să se  repete, sub o altă formă, după încă 25 de ani, pe 16 noiembrie 2014, moment în care ”generația facebook” a măturat scena politică de toți cei care deveniseră anchilozați în proiectul politic prezidențial.

Așa cum, acum 25 de ani, comunismul a fost practic spulberat într-o noapte, după alți 25 de ani, un simplu apropo la comunism a dus la provocarea unui tsunami ce a pulverizat partidul care, la origini, a fost de fapt forța ce a aruncat în aer jumătate de veac de comunism pe pământ românesc, cu toate că liderii de atunci ai acestei forțe veneau cu bagaje serioase din interiorul regimului politic de dinainte de 1989, chiar și numai pentru că, atunci PCR era singura forță politică a țării, pentru că majoritatea de atunci era de fapt membri ai acestui partid, chiar dacă după 1990 unii s-au definit a fi liberali, țărăniști etc. Marea majoritate a acestora, nu trebuie să uităm, a fost, timp de jumătate de secol, comuniști cu patalama la mână. ”Scăpând la libertate”, în democrație, fiecare a început să fie ceea ce el a dorit să fie, fără a se mai teme că va fi aruncat în pușcăriile politice ale dictaturii. Astfel, liderii comuniști de atunci, intrați în dizgrația conducătorilor ceaușiști, au intrat n democrație ca oameni de încredere, cu exercițiul politic demn de apreciat. Drumul de la socialism la capitalism a fost făcut de comuniști, poate pentru că s-a crezut că ei știau drumul inițial de la capitalism la socialism.

Aici a fost marea noastră greșeală, când am crezut că putem găsi drumul de întoarcere, folosindu-ne la ”vremuri noi, tot de noi”, când, de fapt, am ajuns să înțelegem, că nimeni nu a mai găsit drumul cel bun, calea, ne mai existând nici o firimitură de pâine sau vreo pietricică, nici o lumină la capătul tunelului, în care de 25 de ani orbecăim.

Revoluția a fost făcută în cele din urmă de cei care au rămas în picioare, de ”luptătorii cu merite deosebite” care au putut să-i asigure o victoria pe care, pe lângă comemorarea morților, a eroilor revoluției, o sărbătorim de fiecare dată pe 22 decembrie.