STÂNCI SAU VIERMI

Încă suntem încremeniți în ghearele fiarei siberiene. Gerul ne mușcă de inimă cu acea satisfacție specifică ucigașului intrat în transa neiertătoare, în hipnoza uciderii cu orice chip. Nu mai putem discuta de sentimente, de slăbiciuni, de regrete…Totul în noi este iarnă profundă, totul în noi încremenește. Nici un fir de respirație nu ne mai ține de mână. Nimic din ceea ce până mai ieri adăpa sensibilitatea nu mai este în stare să ne ridice privirea, să ne miște genele, să ne lase culoarea în pigmentul pielii să se joace cu lumina așezată pe noi, cum a mai rămas doar promoroaca să se așeze. Imperiul alb ne înghite asemenea acelui căpcăun pentru care suntem doar o firimitură cu care se joacă…Nu suntem în stare să liniștim foamea celei care ne înghite dintr-o simplă respirație sau din acel icnet pe care viscolul în produce o dată cu ridicarea sa în val vârtejuri până la cer. Avem această soartă de a fi spulberați, de a fi purtați dintr-o parte într-alta, fără însă a ne strivi, fără a fi nimiciți, chiar dacă totul în jurul nostru este înghițit de Marele Alb, de această sălbăticiune a iernii.

Gerul de afară pare a fi o mare caniculă pe lângă gerul nostru interior, O astfel de remarcă ne poate pune pe gânduri atunci când încercăm să găsim explicații metafizice despre ceea ce se întâmplă în ultima vreme cu noi, cu spațiul în care trăim și mai ales cu urmele pașilor pe care le lăsăm în trecerea noastră pe drumul dat să fie urmat. Într-o astfel de bună intenție descoperim că de fapt tot ceea ce se întâmplă prin împrejurimile noastre depinde de dezastrele noastre sufletești, singurele în măsură să provoace Natura la replici multidirecţionate.  Microcosmosul nostru este de fapt același cu macrocosmosul din exteriorul nostru, ridicat la puterea infinit. Așa se explică de ce trăirea intensă a creatorului, născător de poeme, poate să proiecteze la nivelul universului nașterea unor noi galaxii. Suntem haini, feroce, suntem răi și dușmănoși, suntem lipsiți de milostivenie, de umilință și de iertare, iată ce se întâmplă cu Natura în care, așa de găunoși cum suntem, trăim, paradoxal, în numele binelui comunității (sic!)

Venim din tot felul de ziceri în care nu ezităm să ne identificăm în postura ”omul este frate cu Natura”, doar că această frăție este cu atât mai mult una vitregă, cu cât nu există momente ale vieții în care să nu se nască conflicte, ce ajung până la exterminări reciproce.

Gerul poate fi considerată arma care ne  oprește respirația, ce poate fi aproximată cu o armă paralizantă, de genul bombei cu neutroni, ce nu afectează construcția în sine, ci doar viața ieșită sau ascunsă în calea acestui ucigaș cu mănuși, cu gulere albe, lipsit de praf sau de mizeriile stropilor de sânge. O astfel de armă nu strivește, nu împroașcă, o astfel de armă solidifică viața până la nemișcare, până la dezbrăcarea secundei de respirație. Iarna are acest general cu ajutorul căruia se câștigă marile bătălii ale umanității, ignorând faima și dotarea celor mai încrezători, celor mai napoleoni decât mujicii ruși, dar care au reușit să pună la pământ gloria tricornului, măcelărindu-le ținutele brodate cu fir de aur și gloria Franței cu ajutorul colților sfâșietori ai gerului siberian, această fiară care nu știe să respecte orele de masă între două atacuri la baionetă. Tunuri, flinte, spade, toate au fost îngropate împreună cu trupurile degerate ale destoinicilor soldați francezi, care au căzut pradă Generalului Iarnă, cel care cu singura fiară dezlănțuită, gerul năprasnic, a reușit să dea țărânei sute de mii de soldați care strigau: Présent! la Apelul de Seară.

Revenind la gerul din interiorul nostru, acolo unde sunt înghesuite personajele de marcă, slujitorii demnității, ai verticalității colanei vertebrale, fără nici o umbră de compromis, amintindu-i pe Mihai Chirica și  Tudorel Toader, ieșenii care au arătat țării că un conducător adevărat începe din umilința arătată aerului înainte de a fi respirat, dar niciodată nu îngenunchează în fața celor care vor să taie din soarta spațiului autohton. Cei care nu înțeleg această retorică a demnității nu pot decât să exerseze târâișul șarpelui, fiind vitregiți de dimensiunea reală a orizontului, pe linia căruia viitorul poate fi văzut cu ochiul liber.

Suntem și vom rămâne așa. Unii intransigenți, alții delăsători. Unii greu de ucis, alții aplecați asemenea crengilor de salcie. De rezistat vom rezista cu toți. Rămâne în discuție, în analiză și reflecţie doar șansa sau ghinionul de care dăm dovadă atunci când încercăm să ne alegem conducătorii.

Astfel, după felul în care suntem ne merităm conducătorii, stânci sau viermi!

ADI CRISTI