NU MAI EXISTĂ LOC ȘI PENTRU O ASTFEL DE MOARTE

Suntem sau nu suntem deciși să ne asumăm consecințele faptelor noastre? Aceasta pare să fie întrebarea ce dă ”tonul la cântec”, punându-ne pe  drumul cel drept. Avem nevoie nu numai de repere, cât mai ales de acel feed back al faptelor, pe care încercăm să le decontăm în numele binelui.  Nu sunt suficiente ”intențiile bune” cât mai ales rezultatele bune, rezultatele care să corespundă așteptărilor. Gestul fiecăruia dintre noi de a ne detașa de orgoliile rănite, de patimile și mai ales de dușmăniile preluate din ecourile urii și ale răzbunării, este de fapt contribuția pe care ne-o aducem la promovarea și întreținerea stării de normalitate.

Avem nevoie de aceasta pentru a ne înțelege între noi, pentru a reuși să cumulăm energiile în folosul unui gând comun.

Nu de puține ori viața ne-a dat semnalul unei reîntregiri necesare mersului înainte, singura direcție validă, fără de care pasul ar rămâne un pas în aer, lipsit de fundația pe care să se nască viitoarele construcții ale progresului. Indiferent de arhitectura scenei politice actuale este necesar acel teren solid care să garanteze trăinicia și continuitatea construcției în spațiu și timp.

Memoria este partea noastră care ne aduce trecutul în prezent, pentru a-l conștientiza asumându-ni-l prin vinovăția de pe urma căreia astăzi suntem condamnați la astfel de gesturi destinate recunoașterii și iertării greșelilor ce au adus suferință nu doar individului, cât mai ales ideii de umanitate.

Există astăzi o serie de borne în fața cărora an de ani ne oprim, ne punem cenușă în cap, facem plecăciuni și rostim rugăciuni de iertare pentru faptele înaintașilor noștri, fapte ce ne-au zidit memoria în rușine, în clipele deplorabile, specifice crimei îndreptată împotriva umanității, de genul lagărelor de exterminare, a pogromului și holocaustului ce au dublat victimele nevinovate, colaterale ale unui război nedrept declanșat pentru a pune în evidență superioritatea unei rase în fața celorlalte, considerate a fi inferioare, nedemne să stea la aceeași masa cu blonzii cu ochi albaștri, arieni.

Nu avem dreptul să dăm uitării urmările acestor accidente ale gândirii umane, chiar și numai pentru că uitarea are acel rol terapeutic al uitării, când ceea ce este uitat nu mai doare, nu mai provoacă suferință, cum doar o cicatrice, absorbită de refacerea epidermei, are puterea dispariției urmei, singura ce ar fi putut desena cicatricea, această memorie de neşters a  durerii, suferinței, întâmplărilor astfel păstrate în pântecul rănii vii, păstrătoarea durerii și a nopților nedormite prin suferință.

Rabinul Iosef Wasserman, artizanul Marșului vieții, cel care a reușit să readucă în actualitate atrocitățile holocaustului și ale pogromului, președintele Fundației de Dezvoltare a Învățămintelor Iudaice din Lume, nu are de gând să însângereze prezentul cu poveștile trecutului, ci mai ales își propune ca astfel de crime să nu se mai întâmple. Vorbind despre ele, le ținem minte, depunem coroane la mormintele gropilor comune să avem memoria ocupată cu constatarea ”așa ceva s-a întâmplat, am fost arși de astfel de dezastre umane, știm ce înseamnă durerea și suferința, moartea adusă în milioane și milioane de suflete furate, răpuse, gazate, arse în spatele sârmelor ghimpate, a terfelirii demnității de a fi și mai ales de a trăi ca om.

Marșul vieții – devine astfel flacăra care ne luminează gândurile, dar și drumul pe care trebuie să mergem, dacă avem de gând să găsim calea cea dreaptă.  Este unul dintre cele mai importante deziderate ale noastre, găsirea în permanență pasul care ne duce pe calea cea dreaptă.  Greșelile au fost scoase la lumină, cu greu s-a reușit astfel de recunoașteri, de puneri în lumină a ceea ce trebuia de dezvăluit pentru a aveam putința mergerii înainte, pentru ca astfel de pete să nu ne mai acopere, să nu ne mai șteargă din șirul de ani dați nouă pentru a fi trăiți și nicidecum chinuiți!

Înțelepciunea rabinică ne oferă și în cazul Rabinului-Avocat Iosef Wasserman ieșirea din încercuirea crimelor odioase ale minților bolnave, nimerite în funcțiile de decizie și de mare răspundere. Menținem în actualitate aducerea aminte a crimei nu pentru a ne înrăii în continuare, ci pur și simplu pentru a nu mai greși. Știm că roșul flăcării ne arde și poate de aceea suntem precauți în fața acesteia. Ne-am ars o data și doar privind culoarea roșie știm că aceasta provoacă durere, suferință, arsură.

Filmul documentar ”Cine ne va scrie istoria”, regizat şi produs de Roberta Grossman, a fost deja prezentat, în premieră naţională, simultan la sediul UNESCO din Paris, la Muzeul Holocaustului din Washington D.C. şi la Muzeul Toleranţei din Los Angeles, dar și la Platul Culturii din Iași, întregind mărturia gropilor comune din Cimitirul Evreiesc din Iași, semnalizând agresiv chiar semnul opririi: Stop! Ajunge, nu mai există loc și pentru o astfel de moarte!

ADI CRISTI