UN FLEAC, I-AM CIURUIT!

„Moscova nu crede în lacrimi” a fost un film sovietic celebru, care a marcat viața în URSS, timp de două decenii, începând cu anul 1950. De la lacrimile de pe Volga s-a ajuns la lacrimile celui care a demonstrat în timp că face parte din familia reptilelor mari acvatice, într-o reprezentație rămasă istorică sub genericul „Dragă Stolo”, versiunea mioritică a ”lacrimilor de crocodil”. Atunci a plâns crocodilul din Traian Băsescu cât să ajungă pentru întregul popor român, umilit și batjocorit în termenii cei mai mârșavi cu putință. De lacrimile uscate și seci a fost legată soarta românului de rând, condamnat practic să se bucure pentru un îndemn otrăvitor, care avea să ne anestezieze orice inițiativă civică. „Să trăiți bine!” – avea să sune ca un clopot ce însoțea din ce în ce mai multele pedepse, executări în direct, toate construite într-unul dintre cele mai selecte peisaje populiste.

Astăzi constatăm că de fapt Traian Băsescu a fost cel mai diabolic personaj al istoriei acestui neam încercat de tot ce se poate numi trădare. Cu hohotul hăhăitor pe fundalul creat, președintele jucător și-a făcut poftele ce-a poftit, alături de Elena Udrea, demontând în piese componente ceea ce altădată era numită mândria de a fi român. În regimul de tristă amintire Traian Băsescu am fost obligați să ne privim în ochi neputința, însingurarea, spaima, călăii proveniți din corpul de elită al luptătorilor împotriva corupției, care au ajuns să fugărească țărani din biserică pentru a le smulge câte o declarație despre cum au votat la referendumul de demitere al președintelui Traian Băsescu, pe capotele mașinilor cu număr de București.

Astăzi iese la iveală schema diabolică folosită de o grupare dovedită a fi infracțională din jurul lui Traian Băsescu, schemă care a creat la rândul ei un mecanism de exterminare a celor incomozi sistemului, pe direcția SRI (SIE) – Parlament – DNA – ICCJ.

SRI și SIE pot fi suspectate că ofereau informaţii DNA despre „incomozi lui Băsescu”.

Dacă aceștia erau parlamentari, putea să fie apărați de votul colegilor care ar fi sesizat poliția politică sub masca de vajnic luptători împotriva corupţie, protecție pur si simplu desființată de facto de apărătorii băsescieni, cei care nu au pierdut ocazia să facă un mare tărăboi extern, atunci când parlamentari își exercitau un drept constituţional, de a vota orice cerere venită de la procurori, în care se cerea începerea urmăririi penale a unui parlamentar. Protecția pe care legiuitorul a găsit de cuviință să o acorde alesului se dovedește astăzi a fi mai mult decât necesară, în această mizerie aruncată de regimul Băsescu peste țară.

Iată că nici măcar un politician care vine din afara acestui sistem, actualul președinte Klaus Iohannis, nu reușește să se delimiteze de practicile încă virusate ale sistemului de represiune în care continuă să facă victime, fie din rândul artizanilor sistemului diabolic de poliție politică, fie niște ”resturi” ale pogromului politic, cum a ajuns astăzi să fie Varujan Vosganian.

Lacrimile lui Varujan Vosganian nu au fost lacrimile durerii. Nici ale spaimei. El face parte dintr-un neam mândru, care știe să rabde, să suporte, dar să și atace, salvându-și demnitatea. Prin structura sa este un revoluționar din stirpea intelectualilor, care a fost ținut cu arma la tâmplă, pe 21 decembrie 1989. Nu este un laș care se perpelește în spatele lui „Dragă Stolo!” Chiar dacă gross planul fixat pe chipul său descoperea câteva  lacrimile săpate în neșansa de a se lăsa învins de trendul impus de Băsescu și ai lui, acela de a ignora dreptul parlamentarilor de a accepta sau nu cererile procurorilor prin vot, Varujan Vosganian a mizat pe capacitatea creștină a celui care decide nu mai dorește să decidă după ureche, în conformitate cu spiritul turmei, ci să filtreze realitatea prin conștiința proprie.

În acest caz, Klaus Iohannis în loc să devină umbra lui Traian Băsescu, mai bine ar fi pus piciorul în prag, cerând CSM, prin Inspecția judiciară, să constate că un procuror DNA a încercat să prejudicieze imaginea Parlamentului României prin reintroducerea aceleași cereri de începere a urmăririi penale a senatorului Varujan Vosganian, fără a aduce elemente noi față documentarea depusă la  cererea inițială, respinsă de Senatul României.

Este imperios necesară desprinderea de hipnoza prin care scena politică românească a fost imobilizată, timorată, ridiculizată de cele mai hilare încercări de abatere a atenției de la grupul infracțional, ce se dovedește astăzi că a lucrat sub protecția așa zisei lupte pentru independenţa justiției.

Lacrimile lui Varujan Vosganian au dat frâu liber demnităţii de a fi alesul poporului, în slujba căruia te afli pe întreaga perioadă a mandatului. Cu cât vom intra mai adânc  în rărunchii regimului Băsescu, cu atât ne vom descoperi identitatea noastră, de cetățeni demni, mai ciuruită, cu atât imaginea rânjind a lui Traian Băsescu ne va obseda cu replica: Un fleac, i-am ciuruit!