Totul e tăcere. Mișcarea nu îndrăznește să ne tulbure durerea. Tăcere și încremenire. Timpul dă semne de oprire în loc, cum se mai oprește secundarul unui ceas striat. Peste lumina zilei s-a așternut umbra dezamăgirilor, cum peste ochi mai poate fi pusă eșarfa neagră a disperării. Eșarfa neagră care ne desparte de viață, chiar dacă în noi încă viață mai este. Acest tablou pictat cu strigătele deznădejdii se dorește a fi privit de tristețea și întristarea în care suntem blocați. În imediata noastră apropiere, pe dealul Golgotei, Iisus Hristos a fot răstignit între doi tâlhari, astfel încât judecătorul său a încercat să-i facă pierdută urma, să-i amestece chipul cu al celor fără de chip, anonimi, postură perfectă uitării prin ignorare. Dar, oricât ai încerca să ascunzi bucata de aur ea strălucire tot va da, indiferent de întunericul cotloanelor în care crezi că îți va fi hărăzită succesului străduința. Mai mult, o astfel de antiteză va scoate și mai mult în evidență forța de atracție a luminii chipului lui Iisus Hristos, pe care moartea nu l-a mutilat, ci, din contra, a făcut să fim acoperiți de lumina Învierii, într-o deșteptare masivă, în care speranța a devenit Pasărea Pheonix a destinului fiecăruia în parte. În moarte l-am întâlnit pe cel care va Învia în postura Fiului lui Dumnezeu, cel mai bun intermediar între noi, muritorii, și Tatăl ceresc, Dumnezeu care ne ocrotește cu iubirea sa necondiționată.
În această zi de mare tristețe, postul este negru, ca un semn de prețuire și, mai ales, de respect a jertfei făcute în numele nostru. Cei care își sacrifică viața pentru o cauză nobilă, aceia sunt rânduiți în sufletele noastre sub chip de eroi, de martiri, de sfinți, atunci când pilda lor reuşeşte să nască rugăciuni. Aceștia sunt de fapt prelungiri ale milostivirii dată nouă sub formă de binecuvântare și dreaptă rânduială a iubirii dumnezeiești, fără de care nici o înțelegere nu ar mai fi posibilă.
Momentul în care Învățătorul a fost țintuit pe cruce este momentul suprem al apropierii noastre de Dumnezeu, căci cuiele nu în palmele și tălpile Lui au pătruns, ci în inima celor care au început de atunci să-l plângă până la deșteptarea de după Înviere. Minunea cu Învierea nu era străină celor din preajma lui Iisus Hristos, pe când acesta mergea cu alaiul său de discipoli să ducă Cuvântul lui Dumnezeu prin casele mulțimii. El l-a înviat pe Lazăr, spunându-i pur și simplu, din fața mormântului: „Lazăre, vino afară!„și acesta s-a ridicat din mormânt și a ieșit pe picioarele lui în întâmpinarea minunii dumnezeiești. De această dată Învierea a fost decisă de Dumnezeu Tatăl, care și-a dus astfel gândul până la capăt, redându-și Fiul celor pentru care a acceptat să se jertfească. Este edificatoare definiția pe care Iisus Hristos reuşeşte să și-o dea sieși: ”Eu sun învierea și viața. Cine crede in Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată.”
Vinerea Mare este ziua de doliu a creștinătății, ziua în care sacrificiul lui Iisus Hristos a zguduit lumea, a înspăimântat pe cei cărora doar genunchii și îngenunchierea le-a mai rămas în proprietate.
”În această zi, se pomenesc sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută de tâlharul recunoscător care a fost împreună cu El.
Biserica numeşte Patimile Domnului: sfinte – pentru că Cel ce le-a răbdat este Sfântul Sfinţilor, sfinţenia însăşi; mântuitoare – pentru că ele sunt preţul cu care Domnul a răscumpărat neamul omenesc din robia păcatului; înfricoşătoare pentru că nu poate fi ceva mai înfricoşător decât ocara pe care Făcătorul a răbdat-o de la făptura Sa.
În această zi nu se săvârşeşte Liturghia pentru că însuşi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru că Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împărăteşti care ne pun înainte nemărginita smerenie a Domnului, Crucea cea dătătoare de viaţă şi credinţa tâlharului.
Seara săvârşim denia prohodului Domnului, care este ultima treaptă a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoară de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt”.
După atâta tristețe, mulțimea este pregătită de Înviere, de cântecul: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”. Într-un astfel de deznodământ, de la agonie la extaz, constatăm că nu suntem singuri, că lângă noi există înconjurul Sfintei Treimi.