Trece prin mine o lume albastră
Plină de vietăți diforme
Umbrele viilor din ziduri ne pasc
Dezbrăcate-s tăcerile de uniforme
Nu mai am voie poeme să-ți scriu
Cum voie nu am să te-nalț
Voi rămâne un cal rătăcind în pustiu
Și tu iarbă vei fi,
Din larg și până la mal
Inima mea este inima ta
Ochiul mă învață să văd
Talpa îmi spune ce-i în zadar
Și ce nu poate crește
Din uitarea ascunsă în pod.
Goliciunea pietrei mă ridică în brațe
așchii dezbrăcate se dedau la sânge
răni astfel compuse vorbesc
despre pașii chipului meu
ce-i urcă pe munte.
