FLORIN SCÂNCET

Adi Cristi

De cele mai multe ori lipsa de reacţie imediată oferă istoriei şansa de a-şi repeta atrocităţile cu aceeaşi naturaleţe cu care a reuşit să le creeze iniţial. Acest tip de reacţie este valabilă şi în condiţiile în care se preferă tăcerea, ignoranţa, lehametea faţă de o serie de reacţii şi indivizi şmecheri şi greu de oprit din impostura în care se complac,  doar pentru a da bine în imagine, doar pentru a-şi aprinde pipa în public.

Ideea care oferă Iaşilor dreptul de a fi capitală cultural europeană, chiar dacă, pe fond, este una normală, firească, naturală, în labirintul vanităţilor autohtone devine o încercare fantezistă a unora, preocupaţi mai mult să iasă din anonimatul care, de altfel, le construieşte traseul prin această viaţă anostă, prăfuită şi lipsită de personalitate.

Cei care au stat sau încă stau pe locurile comentatorilor fenomenului sunt de fapt cei care fac parte din categoria bârfitoarelor satului sau, mai corect spus, mahalalelor oraşelor mici. Micimea acestora este pe cât de vizibilă, pe atât de predictibilă, doar dacă încerci să-ţi explici ce anume „îi mână-n luptă”.

Un personaj care s-ar regăsi imediat în acest context ar fi ciudăţenia ieşeană, strecurată pe sub toate uşile partidelor politice, cel care scuipă în toate direcţiile şi mai apoi linge clanţele acelei mult invocate „mâni întinse”. Nu are în ce să se sprijine, nu are pe ce să se sprijine, doar morga sa de intelectual gresat îi oferă şansa de a se considerat şansa celor cu care el ar intra în contact. Ghinionul său este că nu prea mai are cu cine să intre în contat, atâta timp cât, în cei 23 de ani de umblat aiurea, în toate direcţiile, a produse destule fapte care să-i hrănească singurătăţile şi părăsirile, despărţirile şi depunerea sa simbolică la arhivele statului.

Acest personaj este unul real, în ciudat tuturor încercărilor de a construii un personaj robot, care să exemplifice cel mai bine arivismul politic.

Omul ce astăzi se crede şi se prezintă ca atare, ca fiind deja expert influent în proiectul Iaşi, capitală cultural europeană, este acelaşi „ciocoflender”, cum i-ar spune Florin Piersic, care în anul 2000 a aruncat Iaşii în prăpastie, vitregind oraşul de recunoaşterea sa, semnată de Emil Constantinescu la Iaşi, aceea de capitală culturală a ţării, care nu a mai fost transformată în Hotărâre de Guvern, pentru că, acelaşi Florin Cântec (despre care încercăm să vorbim), i-a spus lui Ion Caramitru (ministrul Culturii de atunci) că nu ar fi bine să semneze HG, pentru că i-ar face astfel campanie electorală lui Constantin Simirad, primarul Iaşilor din acea vreme.

Acest „ciocoflender” vine astăzi şi încearcă să ne dea lecţii cum ar trebui să ne concentrăm pentru ca Iaşii să devină capitală cultural-europeană. De la înălţimea pipei sale vrea să ne spună care instituţie culturală este de cartier şi care de „respiraţie” municipală, naţională, europeană. Dansul pe care îl execută ciudatul aceasta nu are nimic din graţia pe care nici măcar frazarea sa nu-l mai ajută, reuşind doar să se împotmolească într-o vorbărie care, nu numai că i-a scăpat de sub orice control, dar îi joacă chiar feste. Se ştie că decizia ce va fi luată în privinţa Iaşilor, capitală cultural europeană va fi una politică, aşa cum a fost şi în 2007, în cazul Sibiului (Sărut-mâna doamna Mona Muscă, încă mai spune primarul  Klaus Johannes). Cum USL se află astăzi la putere, cum primarul Gh. Nichita este elementul cheie în susţinerea Iaşilor în competiţia cu Clujul şi Timişoara, este o lipsă  de orientare să te revolţi azi împotriva conducerii USL, doar pentru a arăta „cât de tare în parcare eşti tu”, de fapt  un „electron vagabond” scăpat de pe orbita ambiţiilor personale.

Lipsit de personalitate, Florin Cântec nu poate fi decât un Florin Scâncet. Nu vom părăsi acest subiect, pentru că scuzele pe care ciocoflenderul ar trebui să le ceară ieşenilor sunt primul său pas spre reabilitare, spre iertarea rătăcirii sale.