PRESA ȘI PUTEREA, TEZE ȘI ANTITEZE (V)

Adi Cristi

Spațiul limbii române nu poate fi evitat de ceea ce a devenit deja în Europa o puternică presiune a mass media, din ce în ce mai prezentă la masa marilor decizii. Astfel, în 1829 apare Curierul Românesc (8 aprilie) la Bucureşti, sub îngrijirea lui Eliade Radulescu (autorizarea o primise, cu un an înainte, Dinicu Golescu); în  acelaşi an, la 1 iunie, apare la Iaşi Albina Românească, având în  frunte pe Gheorghe Asachi; în  1838, la 12 martie, apare Gazeta de Transilvania scoasă de George Barițiu. Fără nici o discuţie aceste trei ziare constituie fundamentul presei româneşti.

Tot în  aceasta perioadă se naşte și primul cotidian: “România”. Era 1 ianuarie 1838.^[1] Acest ziar, despre care N. Iorga scria că “face onoare epocii în  care a apărut”, apare din convingerea că “o astfel de gazetă a ajuns a fi o trebuinţă”.

Într-o primă etapă, după aceste începuturi, se impun câteva publicaţii care vor însemnă foarte mult nu numai pentru destinul presei, ci și pentru întreaga construcţie a culturii naţionale. Este vorba despre “Dacia literara” (1840), “Propăşirea” (1844), “Magazin istoric”, ”Pentru Dacia” (1845). Primele trei apar la Iaşi și sunt legate de numele lui Kogălniceanu, ultima apare la Bucureşti și este opera lui N. Bălcescu și August Treboniu Laurian.

Să ne întoarcem în timpul în care erau scrise acele Acta diurna, pentru a-l asculta pe Eugene Dubief,  atrăgându-ne atenția că aceste ”acta diurna erau spuse cenzurii puterii” (Eugene Dubif, ”Le journalisme”). Iată cum, în paralel cu evoluția presei, surprindem și creșterea reflexului de auto-apărare a puterii în fața celor care încearcă să le divulge slăbiciunile, descoperire care, dincolo de ”oprobriul public”, înseamnă și încurcarea socotelilor lor personale sau publice cu comunitatea. În același timp, Puterea se vede nevoită să asigure prin reglementări igenizarea spațiului public, păstrându-l între limitele onestității, ale adevărului și dreptății. Astfel, ‹în 1275 o ordonanță regală prevedea în Anglia pedepsirea celor care difuzează știri false. În 1534 cenzura devine o realitate în Franța. Între 1569-1572 papa Pius al V-lea impune sancțiuni grave, mergând până la condamnarea la moarte, pentru cei care dețineau sau răspândeau ”avivsi” prin care era atacată biserica catolică. Se citează ca primă victimă, primul ”martir” al gazetăriei, nume ce merită reținut cu titlul de inventar: ”Nicolo Franco, ucis prin spânzurătoare în 1570 din ordinul papei”. (Marian Petcu, ”Puterea și cultură”)

Același Marian Petcu (”Cartea românească de învățătură”) citează din “Pravila” lui Vasile Lupu (1646) pedeapsa cu moartea pentru cei ce “suduiesc și ocărăsc pre sine cu scrisoarea”. Pravila vizează toate formele de redactare ale unor înscrisuri critice, acuzatoare sau injurioase. Mai mult chiar, “cel ce va găsi o scrisoare cu sudălmi sau cu ocări asupra cuiva și de nu o va sparge sau sa o arză, ci o va arăta prietenilor săi sau cui-s va găsi, acesta se va certa ca și acela care o va fi făcut”.

Nici presa din România, în momentul în care aceasta își va face simțită prezența, nu putea să evite acest reflex de conservare al Puterii. El a existat chiar înainte ca să existe presa amintită. Să nu uităm că în  Proclamaţia de la Iaşi (martie 1848) se cere la punctul 34 “ridicarea cenzurei”, că în  “Punturile naţiunii romane transilvane”, adoptata la Marea Adunare de la Blaj, se menţiona la punctul 7 “Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie și de a tipări fără nici o cenzură” sau ca în  celebra Proclamaţie din Țara Românească, din iunie, la punctul 8 se cerea explicit “libertatea absolută a tiparului”.

Să reţinem că primul act oficial de stat care recunoaşte libertatea presei este Decretul cu numărul 3 al Guvernului provizoriu, din 14 iunie 1848 unde se spune: “Potrivit voinţei poporului, cenzura este desfiinţată pentru totdeauna. Orice român are dreptul de a vorbi, de a scrie și a tipări slobod”.

Sa menţionam că printre actele fundamentale ale lui Cuza se numără și “Legea presei” promulgată în  martie 1862, lege care proclama libertatea oricui de a-si exprima ideile prin presa, fără cenzură (vezi articolele 26 și 27) și care recunoaşte oricărui cetățean român dreptul de a fonda un ziar.

De altfel, și Constituţia din iulie 1866 consfinţea în  articolul 5: “Românii se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor” și în  articolul 24 stabilea că: “nici un ziar sau publicațiune nu va fi suspendat sau suprimată” (Arie Grunberg Matache ”Introducere în Istoria Presei – Relația Presă – Literatură în Cultura Românească”).

Se poate concluziona că din momentul în care au apărut primele afișe sau efemeride, în Babilon, Egipt și Grecia,  prin care erau semnalate fapte despre stăpânire, niciodată astfel de ”știri” nu au fost digerate de către cei despre care se făcea vorbire în textul scris pe hârtia lipită pe zid. Reacția violentă a stăpânirii, mai ales aceea dictată de o posibilă apărare față de acuzațiile formulate în dezvăluirile vehiculate prin presă, devine o obișnuință a disputei dintre stăpânire și ziare, dintre putere și presă.

Atitudinea semnalată s-a perpetuat în timp ca un reflex de care nu a scăpat nici o guvernare. S-a fundamentat astfel o realitate greu de anihilat și anume aceea în care opoziția tot timpul va fi de partea presei, va da satisfacție dezvăluirilor din ziare, alimentându-le cu tot felul de știri, dintre cele mai virulente la adresa adversarilor politici ajunși la guvernare, în timp ce puterea va ataca invariabil acele publicații care o incomodează în a-și construi viitorul după chipul și asemănarea intereselor ei.