24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
Când vorbim despre Iași suntem tentați, locuitori ai urbei fiind, să căutăm prin gunoaie, prin noroaie, mlaștini, încercând să găsim ”paiul din ochii altuia, fără a vedea parul din ochii noștri”.
Când se vorbește despre Iași, de către cei care vin în vizită la noi, în marea lor majoritate, aprecierile scot în evidență profundele modificări urbanistice, pe care orașul le-a suportat cu strălucire și multă inteligență, reușindu-se articularea unui oraș modern, european, fără a impieta însă istoria sau viața întru civilizație a locutorilor acestui spațiu binecuvântat. Această conviețuire a celor, mai bine de, șase secole de existență a cetății Târgului Ieșilor, cu trepidația timpului prezent, oferă de fapt tabloului general al unui oraș strălucitor, plin de personalitate, ce are un ceva al lui, pe care nu îl poți întâlni într-un alt colț de lume, chiar dacă încerci să-l descoperi cu ajutorul G. P.S.-ului. Iașul este ceea ce ochiul din exteriorul lui sesizează și nicidecum ceea ce încearcă să prezinte unii sau alții dintre oamenii cetății. Orgoliile și patimile sunt produse reziduale ale activității efervescente ale celor care, chiar dacă locuiesc în urbe, nu ezită să-și prețuiască mai mult vanitățile sângerânde, în luptele cu adversarii lor politici, confundați cu dușmanii de moarte, care doresc cu tot dinadinsul să-i extermine.
Iașul a fost dintotdeauna punctul de plecare, diapazonul ce a oferit națiunii române tonul la cântec, când acest cântec avea să devină imnul național sau când acel cântec avea să fie mai mult decât îndemnul din ”deșteaptă-te române!” Iașul a fost dintotdeauna șansa poporului român de a exista un ”pornind de la zero”, un capăt ce a făcut posibilă România de azi, ce a reușit să dea țării, în primul rând, măsura valorii celor mai de preț inteligențe, care au reușit să confirme nu doar pentru țară, ci mai ales pentru lume.
Iașul nu are de ce să-și pună atâtea întrebări, de genul: ”Nu cumva pălăria unei capitale europene a culturii este prea mare, ne va cădea peste urechi?”, chiar și numai pentru că Iașul este de mult această capitala europeană a culturii, prin ceea ce a produs, prin atitudinea ieșenilor de a se comporta în viața lor de zi cu zi ca fireștii și normalii locuitori ai unui astfel de centru, în care valoarea face regula, valoarea disciplinează, susține competiția și își premiază câștigătorii, în timp ce inevitabilii învinși sunt invitați să continue. Remarca marelui Pierre de Coubertin: ”Ai învins? Continua! Ai pierdut? Continua!” face parte în orașul celor șapte coline (altul decât Roma, a se citi Iași), din rețeta tradițională a competiției, care nu a fost niciodată confundată cu lupta ”care pe care”, ci cu o întrecere în care câștigătorul are obligația de a-și respecta învinsul, evitând degradanta atitudine de a-l umili, mai ales în numele victoriei obținute.
În Iași există acest reflex al respectului competitorului, chiar dacă, în spațiul politic încă nu se poate vorbi despre așa ceva. Este un minus al Iașului, cum de fapt este un minus al întregii Românii! Acesta este numitorul comun care ne permite să fim cu toții o apă și un pământ, numit România!
Iașul va trebui să și-l asume primul (așa cum a făcut-o și în 1600, 1859, 1918, 1989), va trebui să țină cont de o grabnică reformare a clasei politice, de această dată după criteriile serioase ale unei competiții, în care profesionalismul, valoarea și spiritul de fair play să conteze 100%. În spațiul acesta nu va mai trebui acceptată șmecheria, deja patentată la nivel național, de tip ”Traian Băsescu” sau, mai nou, după modelul ”Klaus Iohannis”. Este necesară o atitudine civilizată, formată prin educație și cultură și nicidecum prin cumpărare de voturi, prin momirea unui electorat, din ce în ce mai greu de prostit, din ce în ce mai greu de fraierit, din ce în ce mai greu de păstrat în indiferența și ignoranța vorbelor goale, lipsite de acoperire, din moment ce faptele nu pot să conteze, doar pentru că ele nu există sau dacă există, ele nu părăsesc discursurile electorale. Sunt doar vorbe și nicidecum prezențe fizice, palpabile.
Iașul ultimilor 12 ani a demonstrat că știe să înfăptuiască, știe să ofere locuitorilor săi șansa de a se mândri cu orașul lor, șansa de a trăi într-un spațiu civilizat sau, pentru a nu mă îndepărta de realitatea imediată, ”din ce în ce mai civilizat”. Iașul a fost din nou primul oraș care a decis să separe gestul politic de cel al administrației locale, existând proiecte, de mare interes public, votate de consilierii puterii, dar și de majoritatea consilierilor opoziției, atâți câți au mai rămas.
Iașul a ieșit din imensul șantier pornit de primarul Gheorghe Nichita, cu mult curaj, cu multă încredere în ieșeni și, mai ales, cu multă determinare, riscând într-un an electoral să explice ieșenilor că, din praful în care a fost învăluit Iașul se va naște, în câțiva ani, adevărata capitală europeană a culturii.
Astăzi, Iașul asta și este, de la infrastructură la viață culturală, de la cetățeanul anonim (care se oprește să participe, pe stradă sau în parcurile orașului, la un eveniment cultural) și până la omul de cultură care a înțeles că sala de spectacol, amfiteatrul sau biblioteca pot fi înlocuite cu spațiile neconvenționale, în care cetățeanul este dispus să-l aprecieze, să-l aplaude.
De fapt, Gheorghe Nichita, indiferent cine este acest personaj, merită aplauzele noastre, oriunde s-ar afla!
