Adi Cristi
Adi Cristi

DUMNEZEU SĂ-L IERTE

 

Adi Cristi

Adi Cristi

A murit și Corneliu Vadim Tudor. La o vârstă când alții se gândesc la nemurirea operei lor, el, cel care a marcat cu stilul său caracteristic, grobian și pudibund, un sfert de veac de deziluzii și singurătăți, s-a gândit că este mai bine să iasă din arenă, îmbrăcând cămașa morții. O cămașă ce ar putea să ducă cu ea destinul unuia dintre cei mai vocali politicieni ai României post-decembriste. Mult rău a făcut Corneliu Vadim Tudor țării, dar și mult bine celor care au crezut în el, celor care l-au urmat și atunci când Tribunul năvălea ca o tornadă asupra a tot ce întâlnea în cale, fie că era vorba despre lideri politici, sau despre reprezentanți ai instituțiilor  statului de drept, cu care era el în conflict.

Dar, cu cine nu a fost el în conflict direct?! Nici eu nu am fost iertat de atacurile sale, mult prea mârlănești pentru a mă face să-i răspund, pe măsura așa ziselor lui pamflete. De fapt, întâlnirea noastră s-a consumat înainte de 1989, mai exact în anul 1983, moment în care îmi apare la Editura Albatros (condusă atunci de inegalabilul Mircea Sântimbreanu), volumul de poezii ”Play Back – ființa lucrurilor”, o carte construită cu multă dragoste și credință, atât la nivelul conținutului, cât și al prezentării grafice. În același timp, lui Corneliu Vadim Tudor îi apare, tot la editura Albatros, volumul de poezii Saturnalii, volum în care există o poezie, în care era atacat dur de tot liderul comunității evreiești din acea vreme, Moses Rosen, o figură marcantă și influentă, de care România lui Nicolae Ceaușescu nu putea să facă abstracție. Când a văzut cartea mea, în ce condiții a apărut, ”a văzut negru în fața ochilor”, așa cum era de fapt și coperta cărții, începând, împreună cu Eugen Barbu, în revista Săptămâna, unul dintre cele mai mișelești atacuri îndreptate împotriva generației de poeți optzeciști, la rubrica de pe pagina a II-a, intitulată: La Judecata de Apoi a poeților. În acest colț de pagină, dreapta sus, a început forfecarea unei noi generații de scriitori, începând cu Ioan Stratan și continuând cu mine, fără ca să scape nici un scriitor optzecist, care le-a ieșit în calea celor doi judecători și cerberi ai regimului de tristă amintire. Nu voi dezvolta acest subiect pentru că nu este demn să o fac în lipsa unei replici din partea deja dispăruților.

Chiar dacă, după 1990, în momentul în care înființez primul cotidian nou apărut după revoluția din decembrie 1989, 24:ORE, Corneliu Vadim Tudor nu scapă nici un prilej să atace ”ziarul ceasornicarilor”, cum ne-a botezat el, nu a exista atac fără replica mea, încercând să-i aduc aminte ziaristului de Agerpress, Corneliu Vadim Tudor, ce înseamnă să respecți deontologia unei profesii ce avea să ne pună față în față de mai mult ori în direct, în cadrul unor emisiuni moderate de mine la Postul de televiziune TELEM Iași.

Chiar dacă aș avea ”n” motive să fiu fericit că ”a scăpat lumea de o canalie” (dacă ar fi să-i folosesc cuvintele), o astfel de atitudine nu are cum să mă caracterizeze. La urma urmei, a murit un om. Și, nu un om oarecare. Un om care a încercat să înțeleagă lumea după dimensiunea egoului său, trebuie să recunoaștem, mult prea deformat în direcția ”Eu decid, eu hotărăsc!”  A murit un om care a crezut în Dumnezeu, așa cum a înțeles el să creadă, cel puțin în ultima parte a vieții lui, moment în care și-a mai liniștit atacurile cândva de nestăvilit asupra celor care nu erau de acord cu ce spune el.

Sunt oameni care au demonstrat că nu-l pot ierta. Că nu au cum să se simtă cel puțin mâhniți de suferințele atroce pe care CVT le-a produs. Nici pe acești oameni nu-i pot condamna. Fiecare are măsura suferinței lui. A ceea ce poate să ducă. A ceea ce poate să ierte și a ceea ce nu poate să ierte. Nu toți au milostivirea necesară iertării din credință și nu din obligație, din regia fotografului care are nevoie de o imagine luminoasă, pașnică, prietenoasă cu ajutorul căreia să poată să-și construiască în continuare drumul, calea, în politică.

Dar, niciodată nu voi putea să fiu de acord cu cei care încing hora bucuriei pe această veste cernită, chiar și numai că ea anunță că a murit un om, chiar dacă acel om se numește, din întâmplare, datorită hazardului, Corneliu Vadim Tudor, cel care a murit la vârsta de 65 de ani. O vârstă care, unuia de 61 de ani i se pare o vârstă tânără, nu fragedă, dar tânără, ceea ce nu poate să admită un tânăr de 20 de ani și nici măcar unul de 40 de ani. Vorbim despre tinerețea vârstei de 65 de ani, din remarcile celor care au atins vârsta de 70 de ani sau vârsta de 80 de ani. Ion |Iliescu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, povestea jurnaliștilor, care îl ispiteau, întrebându-l dacă va mai participa la campania electorală din alegerile locale și cele generale, că acum, la 80 de ani, ”nu mai poate să alerge ca un cârlan”, cum o făcea la 70 de ani!

Fiecare vârstă are tinerețea ei. Oricum, a murit Corneliu Vadim Tudor. Dumnezeu este cel mai în măsură acum să-l ierte, iar noi să-l lăsăm pe Cornel Vadim Tudor în plata Domnului, fără a înțelege din această trimitere ceva rău.

ADI CRISTI