24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Adi Cristi
La o zi după Mihai Eminescu, lumea a rămas încremenită în ceea ce a fost și înainte de Mihai Eminescu. Nici o schimbare. Nici o tresărire, fie ea și de codru des. Totul stă să se recomande a fi realitatea înghețată, realitatea conservată, realitatea impasibilă la gestul Poetului Național de a fi printre noi cu vădita intenție de a pune și el umărul la scoaterea căruței din șanț, în care ne îngrămădim de aproape 200 de ani să trecem puntea, dacă nu toți deodată, atunci nici unul. Imaginea transpiră un comic brutal și totodată accentuează în tușe groase drama poporului român. Suntem făcuți parcă pentru a ne risipi energiile pe ce este mai vulgar, mai insipid, dar care ne orbește cu strălucirea focurilor de paie, vii, jucăușe, tentante a fi admirate în acea clipă de eternitate stinsă înainte chiar să se învețe ochiul cu vâlvătaia.
A mai trecut o naștere a Poetului, a 166-a naștere, și noi continuăm să dăm semne că nu am învățat nimic din ceea ce ar fi trebuit să învățăm. Suntem ca niște elevi fără chef de învățătură, fără determinare și, mai ales, fără acea dorință în care sunt stivuite toate așteptările față de generația care va urma, față de generația care își va asuma după noi destinul acestui neam milenar. Avem tot timpul senzația că ne împiedicăm la mal, că următorii nu vor avea capacitatea de a ne salva, chiar și numai pentru că malul acesta devine un repet iluzoriu, un tărâm ce nu poate fi atins, îndepărtându-se de noi, de fiecare dată când suntem hotărâți să-l atingem.
Felul nostru de a fi, hulpavi și neîndurători cu spiritul altruist, ne ține departe de ceea ce ar putea să însemne solidaritate, deșteptare la realitatea care ne implică și nu doar la acel fragment de viață pe care fiecare dintre noi încearcă să-l confunde cu interesul general.
Eminescu nu ne-a scos nici de această dată din mlaștina în care tot încercăm să ne regăsim, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai inutil, atâta tip cât chipurile semănau între ele într-atât încât avem senzația că suntem una și aceeași arătare. Una și aceeași ființă mișcătoare, incoerentă și greu de descifrat.
Acest dezavantaj decisiv, pe care îl avem în gestiunea gesturilor inutile, cu ajutorul cărora sperăm că vom ieși la suprafață, este de fapt singura reacție a timpului în care trăim sau, mai precis, în care încercăm să trăim.
Am fost puși în fața faptului împlinit, atunci când am decis ca, pe 15 ianuarie, să sărbătorim Ziua Culturii Naționale. Mihai Eminescu ne-a obligat să conștientizăm faptul că partea spirituală a noastră este de fapt partea profundă a oricărei ființe decisă să fie un punct de reper, o șansă în plus pentru cei care vor veni după noi. Nu lăsăm moștenire posterității cuie, lemne, sicrie, ci doar cuvinte î așa fel meșteșugite încât acestea să cuprindă în sinele lor taina care ne menține în viață, forța care ne păstrează la suprafață, chiar și atunci când din noi doar spirit mai rămâne, doar ceea ce am zidit, într-o viață mai lungă sau mai scurtă de om, prin forța cuvântului. Dacă restul construcțiilor, din lemn sau din piatră, din fier sau din sticlă, din pământ sau din apă, au o rezistență relativă, doar zidirea prin cuvânt se demonstrează a fi indestructibilă, singura în măsură să sfideze scurgerea timpului sau celelalte intemperii pe care spațiul reușește să le adune în decursul mileniilor.
Nu întâmplător avem încă sângerândă rana secolului al XI-lea, secol în care nu reușim să descoperim mărturii scrise, care să ne demonstreze că suntem aici, pe aceste teritorii, numite mai târziu, România, într-o continuitate fără cusur.
Nu cioburile sau celelalte fragmente de vestigii ne poartă inconfundabila semnătură, cât mai ales scrierea pe un petic de ceva, un cuvânt din categoria ”barză, varză, ciută” , care să confirme ”negru pe alb” că este vorba de români și nu de unguri, că este vorba de noi și nu de alții, care, în conjunctura istoriei au primit găzduire sau s-au așezat de bună voie pe aceste pământuri, ce s-au dovedit a fi pe cât de cuceritoare, pe atât de lesne de cucerit, pe considerentul: ”cin se ia cu mine bine / îi dau haina de pe mine”.
Avem nevoie de cultură într-o semnificativă nevoie a identității noastre ca neam, chiar și numai pentru că într-o lume a globalizării trebuie să știm cine suntem cei care ne adunăm, de unde până unde ține neamțul, de unde și până unde ține franțuzul și de unde și până unde se întinde românul. Nu există adevărata globalizare a popoarelor fără ca acestea să nu fie în stare să-și definească ferm caracterul național, chiar și numai pentru a nu face o ciorbă de popoare, cu toate gusturile lăsate să zburde în oala cea mare a Europei. La fiecare lingură trebuie să știm care este englezul, care-i spaniolul, croatul sau orice altă nație ce face parte din lista de ingrediente a globalizării. Acest amănunt poate fi atins decât doar printr-o mare atenție acordată culturilor naționale, ale tuturor statelor lumii.
