REVOLUŢIA ESTE ÎNCĂ A ÎNFĂPTUITORILOR

Ce era de demonstrat a fost demonstrat. Revoluţia din decembrie 1989 a fost umilită în cel mai jalnic mod. Un sobor din patru prea cuvioşi părinţi, trimişi expres de Înalt Prea Sfinţitul Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, la Troiţa din Piaţa Palatului Culturii din Iaşi, au făcut serviciul religios adecvat unui asemenea moment de pomenire a eroilor martir, care au eliberat şi Biserica de blestemul comunismului. Soborul de preoţi invocat a fugit pur şi simplu „în secunda doi” de după slujbă, în Biserica Sf. Nicolae, din nu ştim ce motive, lăsând întreaga adunare (e drept simbolică) să-şi rostească în legea ei iscursurile. De asemenea, după reprezentanţii IPS urmează, în aceeaşi zonă a penibilului şi generalul de la Iaşi al forţelor armatei, cel care a ridicat din umeri şi a ţinut să precizeze că el nu recunoaşte ziua de 22 decembrie ca fiind sărbătoare naţională, deci nu are ordin să mai scoată din regiment fanfara şi garda de onoare, aşa cum a procedat de 23 de ani. Acum, doar un trompet şi patru militari vor ţine locul armatei române, aceeaşi instituţie care a tras mai întâi în populaţie, pentru ca, mai apoi, să treacă de partea revoluţionarilor.

Nu trebuie să uităm victimele Revoluţiei. Înainte de 22 decembrie au fost 162 morţi, din care 73 la Timişoara, 48 la Bucureşti şi 41 în restul ţării. După 22 decembrie au fost 942 de decedaţi, din care 495 la Bucureşti. Ieşenii îşi plâng cei 17 eroi martir, prinşi de revoluţie în diferite oraşe din ţară.

Revoluţia, după 24 de ani, a fost uitată. Nimeni nu mai crede că ceea ce se întâmplă astăzi cu noi are  ca origine victoria din 22 decembrie 1989. Această dată nici nu există în vreun calendar, care să ne aducă aminte despre evenimentele ce au făcut posibilă schimbarea regimului politic, de la comunism la capitalism. Toţi marii absenţi la manifestările comemorative din 22 decembrie sunt de fapt şi marii beneficiari ai fundamentalelor schimbări petrecute şi în România anilor 1989.

Ruşinea ar trebui să fie starea care să predomine astăzi în obrajii tuturor celor care şi-au bătut joc de importanţa momentului în care România şi-a decis, cu jertfe de sânge, schimbarea drumului, spre o democraţie autentică, spre acel regim politic în care competiţia ar fi trebuit să înlocuiască liberul arbitru, voinţa unicului conducător cu voinţa majorităţii.

Dacă eroii martir mai smulg câte un regret şi poate chiar câte o lacrimă din ochii celor mai sensibili, luptătorii cu merite deosebite, revoluţionarii care au făcut de fapt posibilă victoria Revoluţiei Române de la 1989, sunt terfeliţi, batjocoriţi, umiliţi, începând cu primul ministru şi până la ultimul bişniţar al urbei. Este una dintre marile nedreptăţi pe care cu toţii nu ezită să le practice, chiar şi numai pentru că aceştia (în timp ce umiliţii de azi erau pe baricade, în acel decembrie sângerând) se ascundeau pe după perdele, prin dulapuri, pe sub paturi sau pur şi simplu căutau prin poduri toate obiectele inutile din gospodăria lor. Alţii, din prea multă invidie şi părere de rău că nu au avut şi ei flerul de a ieşi în stradă, în acele zile, fac cea mai mare gălăgie, încercând să minimalizeze curajul revoluţionarilor de a se opune regimului comunist, în acele momente în care nimic nu era clarificat. Să nu uităm că cei mai mulţi morţi au fost „produşi” după 22 decembrie 1989, aceştia ajungând la 942 de decedaţi, din totalul de 1104, câţi eroi martir au fost înregistraţi cu acte şi certificate la Revoluţia Română de la 1989.

Păcat. Se pare că, încă nu suntem pregătiţi să ne cinstim eroii. Încă nu suntem pregătiţi să ne debarasăm de nimicnicirile cotidiene şi să privim istoria în partea ei de veşnicie.

Revoluţia încă ne mai aparţine doar nouă, înfăptuitorilor, chiar dacă marii ei profitori sunt cei care astăzi o contestă, contestându-ne.