24:ORE Cotidianul 24:ORE Iasi
Într-o lume din ce în ce mai agitată rolul mass media este mai mult decât vizibil, în timp ce atacurile din ce în ce mai agresive asupra mijloacelor de informare în masă devin prezente pe tot parcursul, minutelor, orelor, zilelor, săptămânilor, lunilor, anilor. De mai bine de un sfert de secol există un război pe viață și pe moarte între Putere și Presă. Prima se arată din ce în ce mai iritată pentru dezvăluirile pe care mass media le face, în timp ce ziariștii acuză din ce în ce mai des și mai vocal presiunile la care sunt supuși de către liderii politici via instituțiile statului cu un puternic accent coercitiv.
Într-o astfel de ambiguitate greu de explicat, atâta timp cât ambele puteri implicate în acest editorial, sunt pe aceeași baricadă, cel puțin la nivelul declarativ al rolului pe care și-l asumă fiecare, acelea de a sluji interesul național, se naște întrebarea primară, cine are dreptate? Cine este în măsură să reprezinte adevărul? Evident că, a doua întrebare este retorică, atâta timp cât responsabilii de felul în care merg lucrurile în țară nu pot fi alții decât aleșii neamului, cei care au primit votul majorității celor care au ieșit la vot, să se ocupe de treburile țării.
Vorbim de foarte multe ori în ultimul timp despre separarea puterilor în stat, despre statutul real al celor trei puteri ale statului de drept. Puteri independente una față de celelalte, armonizate între ele de voința politică, ce-și asumă în fapt destinul țării și a poporului român.
Din nou voi cita Art.1 alin 4. din Constituția Românei: ”Statul se organizează potrivit principiului separaţiei și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătoreasca – în cadrul democraţiei constituţionale”.
Plecând din acest punct avem toate datele necesare pentru a construi un stat democrat, în care să existe o democrație reprezentativă, unde alesul este obligat să dea seamă alegătorului, atâta timp cât responsabilitatea guvernării țării revine celui care a primit mandat din partea poporului să aibă grijă de soarta țării și a de soarta fiecărui cetățean al ei.
Nu mai este un secret pentru nimeni că tipul de comportament autentic este acela prin care alesul națiunii dă seamă în fața alegătorului, nu doar o dată la patru ani, ci ori de câte ori este nevoie. O astfel de abordare, aparent teoretică, nu face altceva decât să-i responsabilizeze pe cei doi a actori ai scenei sociale, alesul și alegătorul.
Mass media are un rol decisiv în a menține pe piață informația reală, credibilă, demnă de a fi luată în seamă. Prin intermediul ei alegătorul va cunoaște în amănunt ceea ce poate face pentru el alesul, care îi sunt apucăturile, care îi sunt meritele, pregătirea, averea, de ce se crede cel mai îndreptățit să fie reprezentantul lor în Parlamentul României.
Pe la colțuri toți critică instituția legislativă, dar, în același timp, se dă o bătălie pe viață și pe moarte pentru a prinde un loc eligibil pe listele partidelor politice.
Războiul existent între Putere și Presă este poate cea mai neinspirată atitudine a puterii din ultimii 26 de ani, cu atât mai mult cu cât de la apariția primelor ziare în manuscris nimeni nu a reușit să câștige războiul cu presa, chiar și numai pentru că destinatarul acestuia nu este omul politic, ci marele public, poporul întreg. Omul politic este folosit ca catalizator necesar creșterii de tiraj sau de rating, fiind cu aplomb speculată secvența negativă, în care apare alesul neamului. O astfel de imagine vinde ziarul, o astfel de imagine declanșează acel SENZAȚIONAL scris pe o bandă neagră în josul ecranului.
”Nimeni nu este mai presus de lege” decât, poate, un ales al poporului, care are siguranţa sforilor de marionetă, el fiind doar un simplu mecanism de dat din gură, din mâini sau din picioare, funcție de ceea ce păpușarul îi cere.
Șansa noastră de a mai ține minte cum artă alesul nostru devine practic salvată, atâta timp cât imaginea constantă a acestuia este susținută de afișajul electoral de la ultima campanie electorală, ce încă mai persistă pe panourile sau bannerele ce încă mai pavoazează orașul.
Avem nevoie de acea unitate care să se disculpe, să fie iertată, să aibă capacitatea coordonării tuturor celor care știu cu mâna pe inimă că sunt oameni sinceri, deciși, cu demnitatea nepătată și nu vor mai mult decât îi recomandă lista lor de competențe. Restul nu este …tăcere. Restul e tot ceea ce a mai rămas după dezastru. Revine meritul nostru să ne construim așa cum se mai reconstruiește o casă după incendiu.
