E primăvară în toată regula. Au apărut ghioceii, chiar dacă poziția ”ghiocelului” nu mai poate fi folosită pentru a explica lipsa demnității poporului român. Nu mai luăm această poziție atunci când trebuie să ne cerem drepturile, când trebuie să fim activi față de cei care se folosesc de votul nostru nu pentru a ne ajuta, ci pentru a-și face poftele ce-au poftit, în numele lor sau a grupului (de regulă infracțional) pe care l-au constituit, ajungând la putere. DNA știe! Ploi și vânt puternic traversează acest început de martie, în ajunul zilei internaționale a femeii și a mamei, oriunde s-ar afla aceasta. De regulă ploaia și vântul nu mai sunt probleme pentru cei care au unde ”să se adăpostească”. Ne-am născut pe acest pământ al spațiului mioritic aflat tot timpul la răscruce de vânturi, fiind obișnuiți acceptăm starea noastră de veghe. Pentru noi, românii, nu se mai pune problema acoperișului de deasupra capului, chiar dacă (și în această privinţă) nici până astăzi, din totdeauna, nu s-a reușit să se construiască atâtea locuințe câte sunt necesare, cât e cererea pieții. Înainte de 1989 casa nu se cumpăra, decât foarte rar, prin niște programe investiționale special construite pentru cei ”cu dare de mână și cu funcții importante” ce mai slăbeau presiunea financiară a statului, ajuns chiar și atunci să se simtă sufocat de atâtea cheltuieli pe care le deconta doar la capitolul ”grija părintească a Partidului față de cetățenii săi”. O astfel de grijă avea să o plătim cu vârf și îndesat în momentul în care ni se cerea, mai explicit sau mai puțin explicit, să cauționăm abaterile de la democrație ale regimului comunist.
Au apărut ghioceii. Au ieșit de sub zăpada pe care iarna aceasta nu am prea avut-o! Gingășia lor vine să contrasteze cu poziția corolei, de umilință explicită, pe care fără să ezităm ne-am însușit-o ca pe un cod al reușitei de dincolo de 1989.
Umili am fost, umili am continuat să fim, știind că aceasta este poziția cea mai simplă, cu efecte imediate, în a trece în siguranță spre ziua de mâine. Prea puțin cuvinte, prea puține eforturi, griji și, mai ales, ”dureri de cap”. În această poziție românii au reușit să treacă prin jumătate de secol de dezumanizare, ajungând la liman vii, dar goi în demnitatea lor.
După 1990 o astfel de poziție nu a mai interesat pe nimeni. Altele au început să devină cererile și ofertele. Erau căutați nu oamenii cu mâinile întinse, ci oamenii care încercau cel puțin să se descurc singuri, prin forțe proprii, prin idei proprii, prin gesturi specifice fiecăruia de a-și asuma viața pe cont propriu.
După 1990 multe s-au mai schimbat pe întregul cuprins al țării, dar mai ales în modul de gândire al individului, al cetățeanului, cel care a reușit să privească pentru prima oară viața prin ochii săi. Nu a mai avut nevoie de ghidul de partid, clarvăzătorul, cel care reușea să convingă fără a explica ceva. Singuri românii și-au dat seama de profunzimea forței pe care ei, ca indivizi, o pot avea în societate, chiar dacă nici măcar Natura nu s-a mai comportat cu aceeași precizie și supunere ciclului anotimpurilor, iarna refuzând să mai fie iarnă, toamna prelungindu-și nepermis de mult șederea pe spațiul acesteia, de exemplu. Despre primăvară și vară se poate vorbi în aceeași notă, prin care pot fi individualizate profundele schimbări.
În această reală și greu de înțeles bulversare a gradelor din termometru, a vijeliilor și a ploilor ajunse pe pământurile noastre sub forma ”ruperilor de nori”, începem să ne explicăm și din ce în ce mai accentuatele bulversări sociale. Nedreptățile pe care cetățeanul le descoperă la fiecare pas, ignoranța, infatuarea, aroganța reprezentanților puterilor statului, ajunși acolo sus prin votul liber exprimat al celor care ajung să fie pedepsiți, fie prin ignoranță, fie prin cantitatea necesară de a crea victime, de a produce în societate acea cantitate de sacrificați, atât de necesară ascunderi imposturii, prostiei, neputinței celor care ne conduc, celor care s-au trezit peste noapte că trebuie să conducă o țară, fără a avea știința de a conduce măcar o turmă de oi, pentru a nu ne îndepărta de înțelegerea spațiului mioritic.
Într-o astfel de situație, după 26 de ani de democrație, nu ezităm să ne ridicăm în picioare și să ne strigăm dezamăgirea, să ne îndemnăm copiii la luptă, să sancționăm impostura care nu numai că ne doare, dar ne sugrumă, ne trece în neființă cu toată zbaterea noastră. O astfel de reacție ar trebui adusă în fața Judecătorului, sub sancțiunea pedepsei pentru crimă. Conducătorii noștri sunt de fapt criminalii noștri! Piețele publice devin din nou pline, Din nou strigătul mulțimii poartă durerea nedreptății rămasă rana sângerândă, care nu ne dă voie să ne bucurăm de viața pe care Dumnezeu ne-a dat-o și pe care noi am înțeles să ne-o omorâm, cu aceeași ne înduplecătoare hipnoză a ruperii petalelor de ”Nu mă uita”: Mă iubește! Nu mă iubește?!
