CU VOIE DE LA DUMNEZEU

Ziua de 30 noiembrie este ziua creștinării poporului român. Ziua în care îl sărbătorim pe Sfântul Andrei.

”Tradiţia Bisericii ne spune că, după Înălţarea Domnului la cer și după Cincizecime, Apostolii au tras la sorti și au mers în toată lumea, pentru propovăduire. Atunci, acestui întâi chemat, i-a căzut sorțul sa meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia și Macedonia, cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre și Sciția (adică Dobrogea noastră) și până în Crimeea. Însă, a umblat în aceste locuri nu în grabă, ci, în fiecare, zăbovind și răbdând multe Împotriviri și nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a întors la urma din nou in Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie si, străbătând celelalte țări, a ajuns la ţinutul Peloponezului, unde pe mulţi i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Tradiţie, mai ştim ca Sfântul Andrei a avut și un sfârşit de mucenic, fiind răstignit, la Patras, lângă Corint, cu capul in jos, pe o cruce în formă de X, căreia i s-a spus „Crucea Sfântului Andrei”. Dumnezeului nostru slava”!

Aceasta este povestea Sfântului care ne-a dat sens și fundament, adunându-ne în trupul poporului ce avea să fie poporul român, încă din acele începuturi de iubire dumnezeiască, în fața istoriei, ca popor ales și prețuit, popor care și-a zidit în mileniile ce au urmat un reper semnificativ din prețuirea pe care Dumnezeu i-a arătat-o sub formă de dreaptă judecată.

Nu putem vorbi despre un parcurs fără greșeală, fără de păcat, cum de altfel nici un popor nu poate să-și însușească această grea povară, dar putem vorbi despre cutezanța poporului român de a învăța mai ales din propriile sale greșeli, de a dovedi că este pregătit să meargă înainte sub semnul crucii, indiferent de câte poticneli i se pot reproșa, i se pot trece în contul naivității, sincerității, și mai puțin a relei credințe.

Poporului român, în momentele sale de restrişte, când a rezista ca prin minune cumpenelor grele, cărora a fost nevoit să le facă față, a fost numit poporul ales, poporului căruia nu-i este indiferent viitorul stăpânit de Dumnezeu, așa cum nici un unui muritor nu-i este indiferentă viața, doar că, de această dată, Tatăl Nostru a strâns la piept nu un prunc, ci o țară de prunci, o suflare întreagă care și-a dovedit credința în Cuvântul Domnului.

Sfântul Andrei a găsit teren propice seminței creștinismului la gurile Dunării, devenind Întâiul care ne-a adus în rândul credincioșilor întru Dumnezeu, oferindu-ne perspectiva unui viitor chiar dacă a fost, este și va fi zbuciumat, el conține partea vie a materiei, inefabilul unui zâmbet sau rana sângerândă a sacrificiului suprem.

Poporul român s-a dovedit a fi un popor viu, un popor cu fundamentul ancorat profund în partea de rădăcini a umanității, încă de la nașterea culturilor care au anticipat zorii lumii creștine. Pe acest teritoriu au fost descoperite celebrele tăblițe de la Tărtăria, care sunt considerate între primele mărturii din istoria umanității despre utilizarea scrierii, de acum 5500 de ani î.d.H. Astfel, aceste inscripții conțin ”primul mesaj scris din istoria omenirii”, după cum ne atenționează legenda de pe monumentul ridicat la marginea localității Tărtăria (com.Salişte, jud.Alba) de la poalele versantului nordic al Munţilor Sureanu. E situată pe cursul mijlociu al râului Mureş, la 50 km N-E de Peştera Bordu Mare (unde s-au găsit fragmente osteologice ale omului de Neanderthal), la 40 km N-E de Peştera Cioclovina (care adăpostea fragmente osteologice ale Omului de Cromagnon). Mai exact, în apropiere de străvechea aşezare Turdaş, situată la 12 km S-V de Tărtăria. Aici, la Turdaş, săpăturile arheologice din anii 1895 şi 1910 au scos la iveală vatra unei aşezări cu materiale specifice asemănătoare celor de la Tărtăria. La Daia Română, de pildă, s-a găsit un vas cilindric a cărui vechime este anterioară cilindrilor-sigilii din Sumer). Caracteristicile materialelor descoperite în aceste staţiuni au determinat specialiştii să-i creeze o identitate proprie, sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.).

Acest gen de incursiune în istorie ne face să ne simțim acasă la noi cu mult înaintea creștinării noastre, accentuând ideea de popor așezat și nu de popor inventat, adus de ploi sau de tot felul de Cristofori Columbi. Am fost aici de când s-a născut viața pe Pământ, urmând ciclul firesc al existenței și poate de aceea avem dreptul la înțelepciunea celui care vine și se așează în locul munților, a mării și a apelor de munte, spunând fără emfază, fără teamă: Eu sunt România, cu voie de la Dumnezeu!

ADI CRISTI