NE-O FACEM CU MÂNA NOASTRĂ

Se lucrează în spatele uşilor închise sau zidite de-a binelea. Nimeni nu spune nimic, decât, poate, un pâsâit retezat, o şopată înghesuită într-un icnet greu de ţinut între dinţi. Se crede că o astfel de poziţie nu poate fi decât a celui care munceşte din greu, a celui care se dedică total interesului celor mulţi, chiar dacă „cei mulţi” nu au habar de aşa ceva, neştiind dacă „sacrificatul” munceşte sau nu cu folos pentru el, „ignorantul”.

Acest travaliu poate fi descoperit şi în tona întrecerii subterane pentru stabilirea celei d-ea doua capitale cultural europene, după Sibiu (2007). Ne mai vine rândul nouă, României, la „Paştele Cailor”, acesta fiind în 2020. Din 2007 şi până în 2020, dacă ar fi să stabilim o perioadă fastă ţării noastre, însemană că, dacă Iaşii vor pierde şi acest tren (care de pe acum se pare că nu va trece prin gara noatră), va trebui să numărăm în continuare până la 2033, mulţi dintre cei de azi fiind deja „oale şi ulcele”! Dar, sp nu disperăm. Viitorul unei naţşiuni nu stă în cei prezenşţi, cât mai ales în cei care vor veni după noi, dacă, într-adevăr, va mai îndrăzni şi altcineva să vină, să ne urmeze.

Nu ştiu de ce dar eu cred că dacă Iaşii, după uriaşul efort pe care l-a făcut în ultimii 12 ani, nu va avea şansa de a deveni, în 2020, capitală cultural europeană, atunci nu va mai ajunge niciodată, în această viaţă. Prea multe s-au întmplat cu noi pentru a nu avea această „obrăznicie” de a ne cere dreptul de a fi ceea ce suntem. Se spune că alte două oraşe româneşti se bat pentru aceeaşi poziţie. Clujul şi Timişoara. Două oraşe importante ale României, două oraşe în care dacă s-a întmplat ceva nu putem nega că nu s-a întmplat ceva bun. Chiar dacă sub aspectul evalurăii pe considerente culturale, Iaşii nu ar avea de ce să se lase intimidat, nici chiar faţă de cele două  municipii competitoare, îmi revine în minte modul inexplicabil în care capitala culturală a ţării a pierdut alegerea în faţa Sibiului, în 2007. Haide să fim serioşi! Drepţi, plini de condescendenţă, dar serioşi! Se pare că unul din criteriile decisive de departajare şi alegere este crtiteriul politic. În 2007 Sibiul, dincolo de imaginea sa de burg ardelenesc, dincolo de o arehitectură de Ev Mediu excepţională, nu are cum „să ia faţa Iaşilor”, într-o competiţie reală. Decizia a fost puternic influenţată politic de Mona Muscă, ministrul Culturii de atunci. Din nou Iaşii au fost nevoiţi să plătească acel tribut al constatărtii „nu este timpul tău, dar data viitoare cu sigurnaţă că nu vei mai fi nedreptăţit”. De această explicaţie am avut parte din 1859, an în care Târgul Ieşilor a înţeles de ce nu poate fi capitala ţărilor române, în momentul unirii acestora, chiar dacă domnitorul a fost de-al locului. În 2007, tot politic, s-a dat speranţe că în 2020 va veni şi timpul Iaşilor. Numai că din nou decizia politică vine să ne arunce spre margini, înghesuindu-se în faţa noastră alte două oraşe în care politicienii se dovedesc a fi mult mai activi decât cei de pe la noi. Clujul, rămas sub amprenta lui Emil Boc, cel care în loc să fie pedepsit pentru umilinţa şi batjocura guvernării sale a fost ales primar al oraşului de la poalele Feleacului şi Timişoara, oraşul de pe Bega, aflat tot timpul cu un pas înaintea României în Europa. Dar, vorbim nu de cel mai cosmopolit oraş european, ci de oraşul care posedă, într-o competiţia deschisă, valenţele culturale cele mai pregnante, atât ca zestre, cât şi ca o firească şi necesară continuitate. La timşoreni am sesizat pe lângă curajul şi verticalitatea demomnstrată şi o anume stare de aroganţă şi de „valori tabu”, în timp ce clujenii cu greu pot să relaţioneze în termenii prieteniei dezinteresate. Ieşenii au acel ADN necesar producerii valorii prin cultură şi spontaneitate, prin zestrea talentului greu de ignorat, reuşind să-şi adauge unul altuia din personalitatea fiecăruia. Starea de boemă, de colocvialitate, ospitalitatea, spetcacolul străzii, liniştea creatoare a spaţiului verde, o redescoperire a istoriei la ea acasă şi o mai atentă şi mai insitentă punere în valoare, fac din Iaşi spaţiul în care culutra există nu doar în sălile de muzeu, nu doar în plăcile comemorative, ea poate fi văzută cu ochiul liber la lucruru, într-un spectacol spurinzător şi greu de ignorat. Oraşul culturii române, Iaşii, capitala spirituală a ţării nu poate fi în continuare îngenunchiată de decizii politice tâmpe, nedrepte şi greu de explicat, mai ales astăzi când forţa USL nu mai are cum să facă abstracţie de forţa Iaşilor, parte importantă a acesteia. Dacă Iaşii nu vor fi capitală cultural europeană în 2020, acest lucru nu poate fi imputat decât omului politici ieşean. Ne-o facem cu mâna noastră.

ADI CRISTI