Există două lumi paralele pe care, vrem, nu vrem suntem, nevoiţi să ţinem cont de ele. Lumea lucrurilor ce pot fi spuse şi lumea lucrurilor ce nu pot fi spuse. Acest „nu pot fi spuse” este stabilit de regulă prin reglementări precise, definind subiecte clasificate, secrete de stat, dar şi subiecte construite şi gestionate din umbră. Intrăm în lumea umbrelor , părăsind în acelaşi timp orice speranţă a recuperării realităţii aşa cum am găsit-o înainte de a ne scufunda în acest Sălaş Negru. Folosindu-se de matriţa „nu iese fum fără foc” nu putem ignora constatarea, evident formală, că lumea nu este condusă de guvernaţi, ci de „cei din umbră”. Nimeni nu a putut să răspundă precis cine sunt „cei din umbră”, cine sunt de fapt adevăraţii noştri conducători. Dar, să nu ne grăbim cu concluziile, căci nu vorbim despre conducătorii primarului de comună sau de oraş. Totul capătă sens când vorbim despre conducătorii de state, de naţiuni. Nu putem vorbi de „o sulă în coaste” care să-i forţeze să ia o decizie sau alta. Instrumentele cu care se operează azi sunt la fel de subtile cum au ajuns presiunile pe scena politică mondială, în care doar sloganul „peştele mare înghite peştele mic” nu s-a schimbat, nici ca formă şi nici ca înţeles. Deja operăm cu alte viteze, cu alte spaţii, cu alte instrumente de manipulare. Nu putem să evităm acest ultim termen. Mai mult ca oricând marea masă este manipulată în toate direcţiile, construindu-se ştiinţific legile după care se dezvoltă mişcarea browniană, mişcare în care haosul scrie legile. Este nevoie, cred stăpânitorii celor care ne conduc, de o astfel de turbulenţă pentru a crea timpi de aşteptare, timpi de gândire, timpi necesari măsurătorilor feed back-ului produs de faptele lor. Nu avem nevoie de nici o explicaţie, nu avem nevoie de nici o altă demonstraţie. Poporul se mulţumeşte cu „pâine şi circ” pentru a reuşi să-l ţii de partea ta. Atunci când liniştea socială există, este operaţională, atunci se pot construi cele mai fanteziste scenarii de a gestiona puterea în interesul „celor din umbră”. Ideea de transparenţă este şi ea o metaforă sau un lucru inutil, dar existent. Este ca şi cum o fereastră ar avea în exterior un geam transparent, dar în interior geamul este opac. Astfel, există îndeplinită condiţia de bună intenţie, de a face totul la lumina zilei, doar că impenetrarea ţine acum nu de faptul că „eu nu te-am lăsat”, ci de incapacitatea ta de a pătrunde opacitatea care te desparte de înţelesurile de dincolo.
În ultimul timp întâlnim în apropierea noastră exprimări de genul „sunt lucruri care nu pot fi spuse”, chiar dacă precizarea acestora ar oferi cel puţin o serie de explicaţii lămuritoare despre ceea ce se întâmplă cu noi, despre ce ne poate rezerva viitorul imediat sau cel apropiat. Suntem, spun cei care ne interzic accesul la informaţii de acest gen, protejaţi, scoşi din limitele panicii, chiar dacă tot legile ne susţin demersul de a fi informaţi, de a fi tot timpul puşi în situaţia de a trăi după propriile noastre decizii. Deja informaţia a ajuns astăzi să fie o marfă vandabilă, poate cel mai căutat produs, cu un semnificativ potenţial de câştiguri imediate. Cel care deţine sau cel care generează informaţia este deja cel mai bogat om al planetei, este cel care poate să acceadă la lumea în care accesul este limitat pentru unii sau imposibil pentru restul. Aceasta este forţa informaţiei care poate fi constructivă sau distructivă. Cei care se joacă cu ea este ca şi cum s-ar juca cu un focos nuclear. Atenţie deci la cei care mânuiesc informaţia, dar şi la cei care o folosesc, fără ca să o înţeleagă.
ADI CRISTI