NEVOILE NOASTRE REALE

Adi Cristi

Avem nevoie de dezmeticire. De găsirea ieșirii din labirint. Avem nevoie de minotaur, pentru a simți acel imbold care ne caută, care ne pândește, care ne adulmecă urma, având tot timpul spatele ocupat.

Știm că în spatele nostru se află pericolul, dar și siguranţa că el este ocupat, că nimeni altcineva (sau altceva) nu va mai încape între noi și iminentul atac.

Suntem pregătiți de ripostă. Concentraţi doar înspre libertatea din fața noastră, de acolo de unde așteptăm să primim în ochi orizontul dezlănțuitelor labirinturi.

Doar din față mai avem parte de surprize, de acele neașteptate întâmplări care ne îmbrățișează până la plăcere sau ne sugrumă și dincolo de moarte.

Avem nevoie de împlinire. De mult visata și mult amânata îndeletnicire a lucrurilor așezate, stăpânite doar de tihna poveștilor ascultate la gura sobei sau în fața șemineului. Pur și simplu avem nevoie de o respirație gură la gură a aerului de iarnă aprins de tulburătoarea noastră flacără a dorinței de a ne recunoaște în tabloul zăpezilor de altădată. Trăim această nostalgie cu aceeași fervoare pe care am moștenit-o din poveștile copilăriei, spații în care totul era posibil, nefiind timp, nefiind limite vizibile, în profunzimea cărora aveam libertatea de a ne imagina orice era posibil, dar mai ales orice se dovedea a fi imposibil.

Avem nevoie de durere mai mult decât de bucurie. Fără a fi masochiști înțelegem că fiecare înfrângere ne lovește sufletul, cum mai sunt lovite digurile de valurile uriașe ale furtunii, fără ca să fim abandonați, cum nici un soldat căzut la datorie (sau împiedicat la datorie) nu este părăsit, chiar dacă mormântul începe să-l crească din nou ca un părinte drag lui.  Din durere încercăm să culegem învățăturile de minte, noua rezervă de optimist cu ajutorul cărora să fim, în cele din urmă, învingători.

Avem nevoie de viziune. De imaginea infinitului înspre care ne-am trimis deja bunele intenții, destinele noastre de meșteri mari, lângă care am atașat fiecare câte o Ana dedicată desăvârșirii. Sacrificiul trebuie înțeles nu sub formă de măcel, de însângerarea turmei, cât mai ales, el trebuie să scoată din noi idealul țintit, să-l spele pe picioare și să-l ofere mulțimii cu smerenia și umilința necesare marilor cuceriri, întru iubire de neam și de semen și nicidecum întru sacrificiu fratricid.

Avem nevoie de pocăință. Semeția unora dintre noi a atins de mult cele nouă ceruri, pierzându-i din realitatea în care ne trăim viața până la moarte. Ei vorbesc despre noi, fără ca noi să-i auzim, fără ca gesturile lor să ne bucure, să însemne ceva pentru viața cea de toate zilele, așa cum tot din înalturi vine ploaia sau razele soarelui sau întunericul nopții, bucurându-ne! Ei, dacă vin înspre noi, de acolo de sus, vin cu biciul aroganței, cu măciuca prea plinului, cu pretenția de a rămâne aplecați și ispășiți în urma pasului lor, urmă care, de cele mai multe ori, se confundă cu gropile mormintelor noastre.

Avem nevoie de speranţă. Aceasta este cea mai importantă nevoie care ne poate ține în viață, chiar morți dacă vom fi, atâta timp cât, prin speranță se prelungește durata de viață cu încă o secundă, cu încă o secundă, astfel încât reușim să ne transformăm anii vârstei în secunde trăite și secunde ce mai pot fi trăite. Un venerabil de 80 de ani a reușit să trăiască 2.524.608. 000 secunde. Zece ani după această aniversare mai adună 315.576.000 de secunde. La 90 de ani vom mai avea dorințe ascunse să ne amânăm moartea, doar pentru că viața este color, în timp ce lumea de dincolo o percepem doar în alb și negru. În mult negru și din ce în ce mai puțin alb sau în mult alb și din ce în ce mai puțin negru, ca un punct îndepărtat în spațiu, ca o dizolvare în ochiul de lumină al clipei sprijinită între două clipiri.

Avem nevoie de  noi înșine ca și cum am avea nevoie de o oglindă pentru a ne privi sufletul, pentru a ne privi singurătatea, pentru a ne privi cum traversăm viața din trup în afară, acolo unde mâinile noastre au construit o corolă și acel gest inconfundabil de a oferi floarea, chiar dacă acesta ne-o oferim singuri pentru a fi mai mulți prezenți la întâlnirea de taină!

Avem nevoie de dezmeticire, de împlinire, de durere, de viziune, de pocăință, de speranță, de noi înșine… Avem nevoie de toți și de toate pentru a fi noi înșine. Astăzi nu mai avem decât lamentația strânsă la piept cum mai sunt strânse medaliile și nicidecum pruncii.