AȘA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU

Avem nevoie de noi înșine mai mult decât de americani sau de europeni.  Aceștia din urmă nu au cum să ne ajute dacă nu ne găsesc acasă, dacă nu ne găsesc pregătiți să primim ajutorul, dar nu cu mâna întinsă, ci mai ales cu predispoziția de a fructifica în timp real șansele care ni se oferă. Noţiunea de ”ajutor” nu mai are cum să fie înțeleasă și acceptată ca fiind mâna întinsă sub formă de mână băgată în buzunar, după retragerea căreia să simțim că am primit un ajutor, chiar dacă nu este el substanțial, dar tot ajutor rămâne, să trecem măcar pragul zilei de mâine. Această optică a cerșetorului, nu are cum să ne ajute, nu are cum să ne scoată din prăpastie, atâta timp cât ea nu echivalează cu știința de ”a prinde pește”, ci doar cu acea ciosvârtă aruncată de la masa bogaților, câinilor de pripas.

Iată de ce este necesară iminenta întâlnire cu noi înșine, de pe urma căreia să ne alegem cu imaginea reală a ceea ce suntem și, mai ales, a ceea ce dorim de la noi. Este foarte important să știm ce dorim de la noi. Nu de la vecini, nu de la partid, nu de la țară, ci doar de la noi. O astfel de așteptare are în sinele ei cheia de boltă a viitorului pe care să ni asumăm singuri că-l vom construi, piatră cu piatră, ieșind din bolnăvicioasa espectativă: ”Lasă, vor lucra alții pentru noi! Lasă, ne vom arenda destinul celor care vor să iasă în față, celor cărora le place să se bată în văzul națiunii pentru binele ei!” O astfel de ofertă ne-a adus astăzi în situația de a ne întreba dacă mai este cineva în noi, dacă ne mai locuiește vreo speranță în care să ne regăsim viitorul următorului pas și nu viitorul luminos al copiilor, copiilor noștri, după care am alergat bezmetici un întreg regim comunist.

Este timpul să ieșim fiecare în fața noastră, așa cum la revoluție am ieșit în stradă, deciși să ne explicăm de ce așa nu se mai poate! Există deja o prăpastie între noi și ei, între cei care conduc și cei care se lasă conduși. Sunt două realități din filme diferite, atâta timp cât, în realitatea imediată cele două entități nu se întâlnesc, chiar dacă primii reclamă grija părintească față de popor, iar poporul huiduie în piețele publice pe artizanii acestei griji (sic!) Nimeni nu mai are încredere în nimeni, astfel încât s-a ajuns ca această îndepărtare să fie vizibilă și în interiorul celor două părți. Politicienii se lovesc între ei fără menajamente în moalele capului, în timp ce poporul își pierde din unitate, divizându-se în tot atâtea cioburi cât se pot produce în momentul spargerii oglinzii. Suntem un popor spulberat de orgoliile ce însă ne sângerează, de vanitățile pe care nu le mai putem stăpâni, de interesele noastre imediate, gestionate cu aceeași grijă cu care se încearcă recuperarea cât mai multor bunuri personale, în momentul în care s-a dat alarma distrugerii.

Nu putem ieși din acest iureș decât printr-o decizie șoc. Printr-o comandă răspicată, fără ca aceasta să fie dată de vreun președinte jucător sau de vreun general, de cineva care să facă uz de autoritatea sa, chiar dacă aceasta este conferită prin lege. Este nevoie ca această comandă de regrupare, de trezire, de conștientizare, de asumare a timpului prezent să vină din lăuntrul fiecăruia dintre noi.

Atunci mai putem spera că ne-am trezit, că suntem în stare să evaluăm corect unde ne aflăm, cine suntem, încotro am decis să mergem. Doar așa ne mai putem gândi următorul pas, înspre un viitor cert, înspre acea luminiță de la capătul tunelului, pe care de 26 de ani am tot confundat-o cu luminița lanternei, cu ajutorul căreia încercam să descoperim ce mai este de furat din această țară.

Avem nevoie de noi înșine. Avem nevoie de o clipă de regăsire, de o clipă de tăcere, astfel încât să reușim să auzim cum respiră viitorul, dacă, într-adevăr, viitorul nostru mai respiră. Apoi, să intervină medicii de la SMURD și să-și facă treaba, iar noi să ne rugăm fiecare pentru salvarea viitorului semenului nostru. Așa să ne ajute… Dacă nu mai este nimeni prin împrejurimi, așa să ne ajute Dumnezeu!