NICI CĂ, CĂ ȘI NICI CĂ, CĂ

Adi Cristi

Să revenim în lumea reală. Chiar dacă mult mai comodă era postura de frământător de gânduri, nu pot să stau deoparte, să ignor cursul zilei, firescul dezastrului în care supraviețuim. Firesc, pentru că ceea ce se întâmplă cu noi este rezultatul a ceea ce reușim să ne facem singuri, ca o formă rudimentară de masochism. S-ar crede că ne place să suferim. Nu pierdem nici o ocazie să ne mai împrospătăm rana, chiar dacă declarativ luptăm pentru o viață mai bună, pentru acea caricatură a lui ”Să trăiți bine!” Doar dușmanii noștri să aibă parte de acest bine! – a rămas astăzi strigarea, urarea de bine, pe care încercăm să o impunem unei comunicări aparent dezinteresate, dar care, pe fond, are aceeași durere a neputinței noastre de a vedea ”luminița de la capătul tunelului”.

Artizanul acestei manifestări nu poate fi altul decât Traian Băsescu, cel care a ridicat umilința și batjocura la rang de interes național, de bun al întregului popor, de răsplată a fraierilor care au crezut în el.

De această dată, avem un Traian Băsescu uman. Un Traian Băsescu care suferă, care dă semne de revoltă. Un Traian Băsescu căruia a început să-i pese de suferința altora, chiar dacă aceștia sunt din rândul celor care au avut încredere în el și care astăzi au ajuns să fie victimele sistemului de ei creat. Se poate spune că, Traian Băsescu s-a trezit. S-a dezmeticit din hipnoza puterii, din imunitatea care îi afectase profund spiritul dreptății, spiritul datoriei.

Traian Băsescu începe să sufere sincer, pentru cei de lângă el, intrați în angrenajul diabolic creat să adune din calea sa pe toți cei care îi erau împotrivă, cum o mașină a salubrității reușește să adune gunoiul de pe străzi. După 22 decembrie 2014, momentul în care Traian Băsescu părăsește punctul de comandă, mașina rămâne de nestăpânit, în mâinile celor care l-au slujit orbește și care astăzi încep să-i elimine grupul infracțional organizat, singurul care îi poate deconspira și pe ei,”mâna de lucru”.

Revenind la transformarea radicală a lui Traian Băsescu nu putem să nu observăm că tot ceea ce spune el începe să formuleze adevăruri ce nu mai trebuie demonstrate, având valoare de axiomă. Este ca și cum ai cere artistului să-ți explice opera, doar pentru a te face să crezi cât de deștept ai ajuns să fii!

Traian Băsescu se află într-un război deschis cu cei pe care el i-a numit în posturile cheie ale Justiției din ultimii zece ani. Războiul riscă să devină unul personal, chiar dacă refuză încă să-și apere fratele, dar nu refuză să-i apere pe Alina Bica, Elena Udrea, Radu Pricop, Horia Georgescu, personaje importante ale mandatelor sale, cu ajutorul cărora președintele jucător și-a câștigat liniștea de a conduce discreționar țara, chiar dacă a trebuit să se lupte cu poporul român. Traian Băsescu a început să-și probeze (im)postura de Toma-Necredinciosul, identificând Şase lucruri pe care eu nu le cred:

1. Că Alina Bica a făcut abuz în serviciu, că a primit mită pentru restituiri sau de la un proaspăt condamnat la 11 ani de închisoare sau pentru a ridica parţial sechestrul de pe acţiunile unui om de afaceri;
2. Că Horia Georgescu a făcut abuz în serviciu, că a primit mită și că trebuie arestat;
3. Că Elena Udrea a făcut abuz în serviciu, că a primit din Gala Bute o geantă cu 900 000 euro în cabinetul de ministru sau oriunde în altă parte (voi o vedeți furând din banii lui Bute sau făcând acte de corupție în folos personal pe seama lui Bute?) sau că a fost în vacanţe plătite de subordonaţi, drept pentru care trebuie arestată;
4. Că Radu Pricop (ginerele meu) a redactat o plângere către DIICOT în 2013 în favoarea unui client, după care l-a învăţat pe client cum să-l şantajeze pe cel reclamat;
5. Că eu am şantajat-o pe Firea (măcar eu știu sigur că nu asta am făcut);
6. Că s-a pus legal sechestru pe terenul cumpărat conform legii de Ioana Băsescu (fiica mea) în comuna Nana”.

Artizanul independenței Justiției se predă. Iese din el cu mâinile ridicate, rușinându-se de ceea ce a făcut, de opera pe care a lăsat-o moștenire țării.

Mai există și o altfel de explicație. Dacă, totuși, Justiția chiar așa ar trebui să funcționeze? Să nu se lase intimidată de nimic, să aibă ochii legați și să judece doar după evidența probelor de la dosar? Atunci, ar trebui să-l iertăm pe Traian Băsescu pentru toate rele spuse despre el. Ceea ce se întâmplă azi nu este nici că, că și nici că, că. Se strâng de pe stradă, în continuare, adversari politici, doar pe vorba delatorilor și pe cuvântul de onoare al Laurei Codruța Kovesi, care ne liniștește, spunându-ne că la dosar nu are cum să fie doar hârtia delatorilor. Avocații spun altceva. Oare de ce?