Paul Everac: “N-am avut idealuri personale speciale, adică n-am dorit să ajung neapărat ceva, şi, mai ales, sunt foarte fericit că n-am avut lăcomii”

Născut la 23 august 1924, Paul Everac a fost un dramaturg contemporan extrem de prolific, pe adevăratul său nume Petre Constantinescu.

În 1948 scrie prima sa operă literară, poemul dramatic Robinson, o căutare patetică de Dumnezeu. Urmează în interval de câțiva ani alte zece piese, în general reinterpretări și parafraze de mituri cunoscute ca Oedip, Ifigenia, Ioan Botezătorul, Noe, sau evenimente ca Revoluția Franceză abordată dintr-un alt unghi, comentarii la Iuliu Cezar, etc. În acest timp funcționează în diferite locuri și ipostaze ca muncitor agricol, cantaragiu de sfeclă, contabil, director de Casă de Economii, muzeograf, mai târziu jurisconsult și apoi șef de protocol la Marea Adunare Națională.Debutează literar cu proză scurtă spre sfârșitul deceniului 5, iar în 1959 apare cu patru piese de teatru reprezentate în București și provincie, din care trei (“Poarta”, “Ferestre deschise” și “Explozie întârziată”) sunt comentate cu elogii de presa vremii. Urmează apoi alte producții dramaturgice, promovate aproape anual (“Ochiul albastru”, “Costache și viața interioară”, “Himera”, “Ștafeta nevăzută”, “Simple coincidențe”) care îl impun între numele cele mai circulante în opinia teatrală. Îi apare de asemenea microromanul “Don Juan din Grădina Icoanei” și un volum de “Poeme discursive”. Scrie în presa literară, la “Contemporanul”, “România Literară”, “Luceafărul”, “Viața Românească”, dar și în presa zilei, la “Scânteia” și altele. Urmează o nouă serie de piese precum “Camera de alături”, “Paharul cu sifon”, “Baletul electronic”, “A cincea lebădă”, “Ordinatorul”, “Beția Sfântă”, “Salonul”, “Cartea lui Ioviță”, toate de relativ succes, dar mai ales “Un fluture pe lampă”, “Viața e ca un vagon”, “Piatră la rinichi”, care înregistrează mari recorduri de reprezentații și audiență la public. Scrie totodată pentru echipe de amatori circa 40 de piese scurte, participând la concursuri unde repurtează foarte frecvent premiul I (cu “Logodna”, “Cântec din fluier”, “Câteva halbe cu rom”, “Trepte”, “Cadoul”, “Urme pe zăpadă”, “Iancu la Hălmagiu”, “Autograful”, “Dulapul”, și altele), piese din care unele sunt reluate și în teatre profesioniste.E tradus în limbi străine, jucat în Anglia, Polonia, fostul RDG, Ungaria. Este autor de numeroase scenarii radiofonice și TV ca și de 5 scenarii de film realizate. A fost ales în mai multe rânduri în Biroul de Conducere al Uniunii Scriitorilor din România și a condus mulți ani Secția de Dramaturgie. A luat premii ale Uniunii Scriitorilor, Academiei Române, Asociației Scriitorilor din București, Ministerului Culturii ș.a. A scos volume de eseuri și proză satirică scurtă (“Sedința balerinelor”, “Funigei peste Alpi”) După schimbarea de regim politic din decembrie 1989 i s-au tipărit trei volume de teatru incluzând zece piese noi, romanul “Câteva feluri de dragoste”, volumul de nuvele “Câteva feluri de moarte”, volumul de poezii “Poeme crepusculare”, eseuri social-politice ca “Reacționarul” și “Mai are România vreo șansă?”, eseul filozofic “Breviar despre lume și viață” și mai multe volume de tablete între care “La poarta din dos a Europei”. Ideile pe care le dezbate Paul Everac în piesele sale surprind pe cititor prin subtilitatea lor. Fiind un bun mânuitor al dialogului, autorul se distinge prin replici vii şi de efect. El foloseşte cu succes limbajul cotidian, presărându-l cu expresii plastice. Autorul conduce cu iscusinţă acţiunea. Prin întreaga activitate de dramaturg şi publicist,Paul Everac a devenit una din prezenţele de prestigiu ale literaturii noastre.Paul Everac moare pe 18 octombrie 2011, în Bucureşti.
Everac despre Premiul Nobel

Herta Muller a luat Premiul Nobel într-un fel în care pe mine m-a lecuit să cred că Premiul Nobel mai înseamnă astăzi ceva. Am încercat să citesc două cărţi ale ei, Animalul Inimii şi Încă de pe atunci vulpea era vânător, şi m-am oprit la pagina 50, înţelegând că nu e nimic altceva de făcut decât nişte schiţe lipsite de orice fel de bunăvoinţă, de o viaţă dură plină de angoase, de o ţară de bădărani care se complac în murdărie, jeg. Herta Muller nu are nicio legătură cu literatura română. Iar Premiul Nobel nu i s-a acordat literaturii române. I s-a dat, probabil, doar doamnei cancelar al Germaniei, printr-o reprezentanţă a Germaniei, care nu mai luase de mult Premiul Nobel, şi care îşi povestea amărăciunile ei din tinereţe, făcându-ne pe noi toţi “cu ou şi cu oţet”. Eu nu am întâlnit în aceste două cărţi ale doamnei Muller o trăsătură umană care să fie, cât de cât, nu binevoitoare, pentru că nu am nevoie de binevoinţa ei, dar să lase deschisă o relaţie umană posibilă. Totul este falsificare, suspiciune. Îi urez doamnei Muller să-şi facă cariera, iar pe domnii de la Stockholm i-aş întreba cine i-a pus acolo, pe ce criterii au fost numiţi? Este destul de bizară această alegere a lor, pentru că ea nu ne onorează cu nimic.

“Am dorit să mă înscriu într-o societate care să aibă apogee”

“N-am pierdut multe idealuri, fiindcă n-am avut multe. Am dorit să mă înscriu într-o societate care să aibă apogee. N-am apucat să văd un asemenea apogeu glorios. Dar nici nu pot spune că m-am plictisit, pentru că de fiecare dată epoca a fost, ca să zic aşa, dramatică, spectaculoasă. Trecerea de la idilismul infantil carlist la adolescenţa sub mareşalul Antonescu a marcat un moment în viaţă; moartea lui şi stăpânirea comunistă, cu toate răsturnările ei, au fost, de asemenea, nişte momente dramatice în viaţă; am deprins mersul într-o societate spiralată, cu devieri de dreapta şi de stânga, ba obiectivism, ba intelectualism, ba nu ştiu ce abatere, în care tot timpul erai suspectat să fi greşit, să fi rămas dator, să fi evazionat. A fost şi momentul 1989, dramatic, cu trecerea la această societate nouă, liberal-democrată, moment dramatic la culme! Şi, mai ales, acum, aceste prăbuşiri, aceste înglodări, acest mers – pe care nu-l pot numi înainte – e dramatic, e aproape catastrofic. O fi mijind pe undeva vreun mugure pe care nu-l văd încă, s-o fi simţind undeva la trunchiul ăsta îmbătrânit că izbucneşte, totuşi, ceva grozav din el la un moment dat, dar, deocamdată, copleşitoare este senzaţia asta de prăbuşire, de anomie. Nu e vorba numai de legile cetăţii, e vorba de legile ontologiei. E vorba şi de depresiunea asta metafizică, la care amicul meu Gary Sîrbu (Ion D. Sîrbu, n. a.) tot făcea aluzie şi pe care o simţea şi el în vintrele sale. N-am avut idealuri personale speciale, adică n-am dorit să ajung neapărat ceva, şi, mai ales, sunt foarte fericit că n-am avut lăcomii”. (Interviul a apărut în nr. 3-4 al revistei ACASĂ)